Drumurile care duc la Roma
Ultimele vacanțe cu părinții au fost probabil concediile clasice la mare, genul de roadtrip cu ’80s hits compilate de tata la casetofon, stațiune liniștită, zece minute pe față, zece pe spate, gata, acum poți să mergi în apă. Așa încît, de cîțiva ani, eu și mama ne puseserăm în gînd să plecăm undeva doar noi două, fără griji legate de muncă, treburi casnice sau cine hrănește pisicile. Primăvara asta, am ales, fără prea multe deliberări, Roma. Ne doream amîndouă s-o vedem și aveam așteptări destul de mari: mîncare bună, muzee, străduțe pavate, arhitectură, italieni ospitalieri. Zis și făcut. Doar că drumurile care duc la Roma sînt, uneori, cu peripeții.
În mod ideal, o călătorie nu se începe cu mahmureala de după o petrecere cu prea multe pahare de vin. Dar ce mai era de făcut? După două ore de somn chinuit, am strîns din dinți, am turnat niște cafea în mine, am mai aruncat o privire înspre bagaje, rugîndu-mă să nu fi uitat ceva esențial, am chemat taxiul și-am făcut drumul Militari – aeroport sperînd ca partenera mea de călătorie, predispusă la îngrijorări inutile, să nu observe nimic. Din fericire, mama nu și-a dat seama. I-au distras atenția alte incidente, înainte să apucăm măcar să punem piciorul în avion: imediat ce-am ieșit din mașină, brațul troller-ului ei s-a rupt. Ei, nu-i nimic, se întîmplă, ne descurcăm, îl tragem pe rînd de mînerul mic, ne-am îmbărbătat una pe alta. O oră mai tîrziu, după ce taximetristul mi-a adus înapoi rucsacul rătăcit în mașină, am pus totul pe seama oboselii și ne-am zis în continuare că totul va fi bine. Așteptam amîndouă vacanța asta de prea mult timp.
Un zbor scurt și iată-ne ajunse în Roma. La intrarea în apartamentul închiriat prin Airbnb ne-a întîmpinat un armăsar cu două capete, sculptat din lemn – trimitere vagă la vestitul cal troian. Din fericire, casa arăta la fel de bine în realitate precum în imaginile de pe site, cu dormitoare încăpătoare și o terasă îngrijită, bibliotecă plină de cărți și fotografii înrămate pe pereți. Odată instalate, însă, ne am dat seama că, în afară de faptul că era situat în vîrful unui deal pe care l am urcat cu limba de-un cot, apartamentul mai avea o hibă: era complet neîncălzit. Proprietarul s-a înființat prompt, neînțelegînd de ce noi dîrdîiam, ce climă om avea oare în România la sfîrșit de martie? În final, ne-a făcut o concesie, programînd centrala să încălzească apartamentul zilnic timp de cîteva ore, cît să fie doar răcoare, nu de-a dreptul frig, insistînd în continuare că el, italiano vero, în pulover gros și sacou cum era, se simte foarte bine așa, exact la fel e și la el în casă, cu două etaje mai sus.
Odată problema „rezolvată“, am ieșit la soare, să explorăm orașul. L-am bătut în lung și-n lat cît ne-au ținut picioarele – ba uneori chiar și mai mult, avînd în vedere că eu, și cu harta în față, orbecăi în continuare cu spor. Ceea ce, pentru mine, nu e neapărat o problemă – am descoperit în felul acesta, în călătorii, o mulțime de străduțe fermecătoare și am dat accidental peste locuri pe care altfel nu le-aș fi găsit; numai că mama obosește mai repede și nu poate merge atît de mult pe jos. (Mama, îmi pare rău că te-am alergat.) Din fericire, am avut timp suficient: vreme de șase zile, am urcat și-am coborît colinele Romei, ne-am făcut selfie-uri la Colosseum, ne-am pierdut prin cartierul Trastevere, am mîncat paste și-am băut vin, am fotografiat pisicile, glicina înflorită, fîntînile și statuile nude care împînzesc orașul, am cutreierat grădinile Vilei Borghese, am intrat în biserici (mai mult mama) și librării (mai mult eu), am văzut orașul de sus, din turnurile Castelului Sant’Angelo, am dat de o expoziție Robert Mapplethorpe și ne-am oprit să ascultăm muzicienii stradali. Ne-au distrat mici întîmplări: într-o seară, în Piazza del Popolo, în vreme ce trei băieți interpretau „Stairway to Heaven“, deasupra lor, pe o scară foarte înaltă, un muncitor schimba un bec la felinarul stradal. Iar la Vatican, minute bune, ghidul nostru și un turist englez s-au ciondănit de zor pe tema „biserica mea e mai mare“.
Una peste alta, am dat uitării micile inconveniente și am avut parte de o vacanță plăcută. Am lăsat anxietățile deoparte și pur și simplu ne-am amuzat de tot ce ni s-a întîmplat. Altfel, stînd cu drobul de sare deasupra capului și numărînd neajunsurile, probabil că nici o călătorie nu ne-ar mai prii.
Foto: flickr
