Dramele care ne-au făcut să încercăm
Închiderea orfelinatelor din România părea un vis nebunesc în 2001, cînd m-am alăturat echipei „Hope and Homes for Children“. Pe atunci, de fapt, nici nu ne gîndeam atît de departe, voiam doar să oferim un mediu diferit miilor de copii din județul Maramureș aflați în instituții-mamut și să arătăm că se poate și altfel. Aveam un crez, o viziune: că sistemul de protecția a copilului trebuie să ofere soluții personalizate copiilor și familiilor lor.
Vedeam în jurul nostru drame greu de explicat pentru mileniul III: copii pierduți în hățișul sistemului care trebuia să-i protejeze, rupți de familii pentru te miri ce motive și aruncați de colo-colo, fără noimă. Părinții aflau de la funcționari plictisiți că le-au murit copiii și învățau să trăiască cu gîndul acesta.
Pe unii i-am informat de existența copiilor lor după o despărțire de 19 ani, timp în care ei au crezut că cei doi băieți muriseră. Copiii se aflaseră la mai puțin de o sută de kilometri de părinții lor, tot acest timp, fără să știe unii de alții.
Drame de felul acesta ne-au făcut, la începutul anilor 2000, să încercăm, dincolo de ambiție, să începem cu cîteva instituții de lîngă noi și să demonstrăm că ele nu sînt necesare și pot fi evitate. Că ele, de fapt, produc mai multe daune și traumă, că sînt nedorite. Erau omniprezente și erau prezentate ca „singura cale“ pentru copiii care nu aveau hrană sau adăpost, sau aveau dizabilități, sau nu puteau ajunge ușor la școală. Părinții erau umiliți de către cei care ar fi trebuit să le ofere sprijin și, din rușine, fiind convinși că au eșuat ca părinți, își trimiteau copiii la orfelinat ca „să le fie mai bine“.
Așa am început. După ce am închis trei instituții oribile în Maramureș, ni s-a dus vestea. Au venit Direcțiile de protecția copilului la noi să ne cheme să facem același lucru și la ei. Așa am ajuns în Bacău, în Oradea, în Botoșani, în București. Și am continuat să închidem instituții în Maramureș, convinși că ceea ce propune „Hope and Homes for Children“ va ajunge în întreaga țară, convinși – de rezultatele pe care le aveam – că modelul propus de noi e mai bun decît acela care exista.
Ba mai mult, prinseserăm atîta avînt încît vorbeam despre munca noastră și despre rezultatele ei și cu alții din alte țări: profesioniști din Sudan, din Moldova, din Bosnia și Herțegovina, din Ucraina veneau la noi să învețe.
Munca noastră, deși este simplificată la „închiderea instituțiilor de tip vechi“, e cu mult mai mult decît atît. E un proces complex de schimbare de paradigmă în felul de a îngriji copiii. Plecam de la un sistem care oferea instituția, orfelinatul, ca răspuns unic la orice problemă pe care ar fi întîlnit-o copilul: abuz, neglijare, sărăcie, lipsa venitului familiei, hrană insuficientă, lipsa accesului la serviciile și resursele cele mai elementare (vorbesc aici de apă potabilă, încălzire și hrană) și cele considerate de bază (servicii medicale, educație, identitate). Trebuia să închidem instituțiile pentru că erau inutile, ba mai mult, atrăgeau copiii aflați în situații de risc.
Însă am pus ceva în locul lor. I-am învățat pe oamenii care fac sistemul să se miște cît e de important să înțeleagă cauzele care duc la separare și să se gîndească la ce altceva se poate face înainte ca separarea să devină imposibilă. Am învățat comunitățile să folosească resursele proprii ca să devină mai puțin dependente de sistem și să poată să spere la ceva mai mult decît următoarea masă. Cred că marile noastre bătălii aici s-au dus: la schimbarea felului de a gîndi al oamenilor, fie ei profesioniști din domeniu, fie autorități sau familii.
Greutățile le-am întîmpinat luptînd cu rezistența oamenilor în fața schimbării, de a crede că prejudecățile, deznădejdea și disperarea pot fi schimbate. Noi le propuneam o schimbare uriașă, care pornea de la convingerea că toți oamenii sînt capabili de bine: le arătam cum copiii pot rămîne acasă, lîngă părinții lor, dacă în comunitatea lor exista un Centru de zi, care să le ofere un spațiu sigur unde să stea pînă cînd părinții lor se întorceau de la serviciu. Le arătam cum pot să creeze un spațiu sigur unde mame tinere să învețe ce înseamnă să stea alături de copiii lor nou-născuți. Le arătam cum comunitatea poate să dea exemple pozitive, iar copiii pot rămîne cu succes alături de părinții lor, că disperarea de a fi respins de cei care au mandat să te ajute se schimbă în speranță, că datorită ajutorului lor pruncii tăi vor putea duce o viață mai bună.
Greutățile acestea sînt, de fapt, lecții care te învață cum să treci cu bine de următorul obstacol. Însă ceea ce te face pe tine, ca om și ca profesionist, să mergi înainte este felul în care copiii îți vorbesc și schimbarea pe care o vezi în ei. Vezi cum trec de la o disperare mută și o deznădejde profundă la vise și planuri mărețe. Vezi cum înfloresc, din copii nefericiți care nu știu să zîmbească și care privesc lumea ca pe un loc groaznic, în tineri care visează să creeze muzică. Sau să picteze. Sau să avanseze în carieră. Vezi cum copii care îți rupeau sufletul prin suferința lor sînt acum niște oameni puternici care întorc înmiit șansa pe care au primit-o cînd i-am scos din iadul instituției și ajută alți prunci să negocieze etapa de tranziție de la un mod de viață la altul, care dau sprijin necondiționat și voluntar oricînd pentru că au aflat puterea speranței.
Asta e doar una din poveștile de succes ale copiilor care au crescut în instituții – devin adulți responsabili, cu o forță interioară admirabilă, care împing schimbarea mai departe. Alții cresc și devin părinți frumoși, care dau copiilor lor tot ce ei nu au avut: afecțiune, atașament sănătos, o familie, adulți responsabili care sînt alături de ei atunci cînd contează și în feluri care contează. Ei devin cei mai buni avocați ai cauzei și ne susțin pe noi, cei care ne-am dedicat viața schimbării. Mai mult, ne împing și ne fac să nu ne gîndim la renunțare, chiar atunci cînd apare saturația: față de nepăsare, de lipsa de acțiune, de dezinteres și blazare. Ei ne aduc aminte că nu putem, nu avem voie să ne oprim: toți copiii merită șansa asta, nu există scuze și rațiune în a le lua dreptul de a crește într-o familie.
De ce facem toate aceste lucruri? Pentru că toți copiii merită o familie. Obiectivul nostru este ca România să fie o țară unde protecția copilului să fie un model de urmat. Lucrăm să închidem toate instituțiile din România pînă în 2026, să-i salvăm pe cei aproximativ cinci mii de copii care încă suferă ororile instituționalizării. Nu ne vom opri, însă. Vom continua să îmbunătățim felul în care lumea se gîndește la copii, felul în care statul le oferă îngrijire, vom continua să convingem oamenii că locul copiilor se află în familii iubitoare, în medii unde ei primesc afecțiune, unde pot să-și atingă potențialul. Vom continua să sperăm la mai bine și vom lucra să facem „mai binele“ să devină real pentru copii.
Otto Sestak este Head of Learning and Engagement la „Hope and Homes for Children“.
