Dragă Marc,

Publicat în Dilema Veche nr. 502 din 26 septembrie-2 octombrie 2013
Dragă Marc, jpeg

Semănăm în atîtea privinţe, mai ales cînd e vorba despre defecte, complexe, slăbiciuni, isterii, orgolii, încît am decis să-ţi scriu ţie, nu Sarei. Pe ea o văd pregătită să străbată deşertul Sonora fără echipament, după care să se certe cu o gaşcă de traficanţi mexicani de droguri, pe care să-i scoată din minţi.

Întîmplător sau nu, scrisoarea asta vine într-un moment al naibii de dificil în viaţa mea, pe care încerc din răsputeri să ţi-l ascund, pentru că aşa scrie-n manualele de creşterea infanţilor, să nu te-mpovărez pe tine cu problemele mele, ci totul să decurgă invers, fiindcă, aşa cum îi urlam eu mamei în adolescenţă: „Nu io v-am cerut să mă faceţi!“ Right.

De pe la vreo 30 de ani am început să mă gîndesc la moarte, însă nu aşa, seara, înainte de culcare: imaginează-ţi o maimuţă cu pene, cocoţată mereu în ceafa ta, care-ţi distruge absolut orice moment de linişte sau, horribile dictu – bucurie. Bănuiesc că asta se numeşte obsesie. Iar tu nu-mi eşti de ajutor, pentru că fiecare pereche de încălţăminte, care-ţi rămîne mică, mie-mi aminteşte de respectiva maimuţă.

Dar hai mai bine să-ţi descriu viaţa mea: petrec cam opt ore şi jumătate la birou, unde muncesc destul de mult, ba chiar aş îndrăzni să spun că peste o anumită medie a celor de vîrsta mea. Cînd ies la lumina zilei (vara) sau în plină beznă (iarna), îmi ia cam zece minute să scap de grimasele absolut caraghioase pe care le fac din cauza ochilor dezlipiţi de ecran. Reuşesc să scap de durerea cruntă de spate în tot atîta timp. Asta înseamnă cam tot drumul de la serviciu pînă la grădiniţa ta, de unde ieşi plin de o veselie dezarmantă şi, în general, cu o nouă pretenţie: „Azi îmi citeşti, ai promis!“ sau „Azi ne jucăm cu soldăţeii, fiindcă ieri ai uitat!“ Te asigur că nu am uitat, nu uit niciodată de tine, dar sînt seri în care nu mai pot altceva decît să zac pe canapea ca un oposum bătrîn, cu o bere în mînă, gîndindu-mă la toate lucrurile pe care aş vrea să le fac, dar care-mi par la fel de dificile ca escaladarea Everestului. Îmi adun durerea de ficat, senzaţia de iască din plămîni, îmi privesc deprimat burta în oglindă şi mă recompun în faţa computerului, pentru munca nocturnă – adică traducerile. Cîteodată, mai adaug vreo 20-30 de minute pentru surfarea Amazoanelor, în căutarea marilor bestseller-uri, care-s toate la fel, ca soldaţii de lemn din povestea pe care ţi-am citit-o. Sau ca armata chineză din teracotă. Toate sînt geniale, autoficţionale şi ne plac de nu mai putem. La sfîrşit, încerc să citesc. Şi nu mă desprind de carte pînă nu-mi fac norma, chiar dacă a doua zi nu mai ţin minte nimic. Din două-n două nopţi te apucă pavorul nocturn, cam în secunda în care reuşesc să aţipesc, după care nu mai pot adormi. Dimineaţa nu mai ţii minte nimic – pavorul tău şi cititul meu, cam acelaşi lucru. Tot atunci, dimineaţa, cînd eu şi maică-ta avem comportamentul unor deţinuţi care merg la gazare, eşti într-o mare vervă, care însă se reduce la nivel discursiv – ne laşi cu mare largheţe sufletească să te îmbrăcăm, în timp ce te uiţi, invariabil, la Uimitoarea lume a lui Gumball. În drum spre grădiniţă, ne imaginăm că sîntem în jocul Super Mario Bros – tu eşti Mario, eu sînt Luigi şi trebuie să sărim peste crăpăturile din asfalt. După care eu o iau de la început. Am ajuns să resimt ieşirea din perimetrul Tineretului – Unirii ca pe o excursie în străinătate.

În weekend-ul trecut am fost împreună pe munte: am făcut o haiducie, adică am plecat pe platou dinspre Babele, spre vîrful Omu, unde am şi ajuns, în cele din urmă. Pe la jumătatea drumului, ai început să ţipi la mine, erai proiectat, cu tot metrul tău înălţime, pe o creastă bună de poster, şi strigai: „Nu eşti tu şeful!“ Erai supărat, de fapt, că nu eşti destul de agil, că nu sari destul de bine, că eşti, un pic, în urma altora de vîrsta ta. Am vrut să-ţi spun atunci, dar nu m-ai fi înţeles: stai liniştit, toată familia noastră, pe linie paternă, e formată din împiedicaţi. E ca şi cum am avea nişte şuruburi lipsă în picioare, oase-n burtă, ne ascundem fragilitatea, fără prea mare succes, în spatele unor priviri crunte. Dar, îţi spun, totul va fi bine pînă la urmă. Dacă am reuşit eu, o să poţi şi tu, pentru că ai un mare atu: sînt lîngă tine.

Să-ţi spun un secret: toată copilăria, pînă la facultate, am fost terorizat de orele de sport. Iar emblema terorii era capra. Mă refer la un aparat sinistru, o gogoaşă învelită în piele aspră, cocoţată pe patru picioare, peste care trebuia să sărim. Cînd îmi venea rîndul mie, păşea Michael Jackson în sala de sport. Toată lumea se aduna în jur şi începeau să-mi scandeze numele la mişto. Pentru că, inevitabil, rămîneam cocoţat pe capră, cu curul în sus, dînd din picioare ca un gîndac răsturnat, îmi venea tot sîngele-n cap şi blestemam printre dinţi (iar aici, cel crescut în Berceni, în blocul ITB, avea un repertoriu de invidiat). Încearcă să-ţi imaginezi ce însemna asta, mai ales cînd îi vedeam ochii Florentinei, febleţea mea de-atunci. Dar s-a rezolvat, n-a fost o tragedie, aşa cum totul se va rezolva şi pentru tine – în cazul meu, totul a luat sfîrşit cînd am intrat, în clasa a XI-a, la ora de sport, după două sute de vodcă cu băieţii. M-am dus la profă şi i-am spus să-şi bage capra-n cur că eu nu mai sar în viaţa mea. M-a înţeles, doar eram vedetă: abia apărusem într-un reportaj de la SOTI, cu patru ţigări în gură. Gîndeşte-te că avem ceva ce bunii săritori la capră şi-ar dori: avem papagal, ne merge mintea, sîntem extrem de talentaţi la înjurături şi avem ochi frumoşi.

S-ar putea să nu fie foarte clar ce am vrut să-ţi spun, aşa că-ţi fac un rezumat: de cînd te-ai născut, viaţa mea cunoaşte două coordonate totemice – momentul cînd deschizi ochii, dimineaţa, şi inevitabil îmi zîmbeşti, şi clipa în care te văd cînd te iau de la grădiniţă, cînd alergi spre mine. Cît despre slăbiciunile moştenite, îţi repet, ai un mare avantaj faţă de mine: mă ai aici, un soi de postament (din ce în ce mai şubred, e adevărat) pe care te poţi sui pentru a contempla lumea săritorilor la capră, cu un surîs orgolios pe buze.

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi director editorial al Editurii Polirom.

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Cum a slăbit Damian Drăghici aproape 70 de kilograme. „Am avut zile când puteam să trăiesc doar din zahăr” VIDEO
Artistul, care a dezvăluit cum s-a transformat din punct de vedere fizic și mental, povestit că cea mai mare luptă pe care a dus-o a fost cea cu zahărul, și nu cea cu kilogramele.
image
Mută un singur băț de chibrit pentru a rezolva acest test de inteligență. Ai 20 de secunde la dispoziție
Acest exercițiu matematic devine corect printr-o singură mutare. Doar cei cu o inteligență peste medie îl pot face în mai puțin de 20 de secunde.
image
Condimentul ieftin care luptă împotriva cancerului. Poate fi folosit în mâncăruri, deserturi și băuturi
Acest condiment nu doar că este la îndemâna oricui și aromatizează perfect preparatele gătite, dar are și numeroase beneficii pentru sănătate.

HIstoria.ro

image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.
image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.