Două săptămîni de orbire
Era prin 2008-2009 și eu aveam sigur sub 18 ani cînd am ajuns pentru prima oară în Italia, fără părinți, fără ca ei să știe inițial, într-o vacanță de două săptămîni în care plănuiam, alături de alți trei prieteni, să facem cu mașina un tur al peninsulei. Era prima dată cînd ieșeam din țară, de fapt, eram ușor panicată că s-ar putea prăbuși avionul, iar tata să afle de la știri că devenisem unul dintre acei adolescenți care ascund lucruri după ce cer voie și nu sînt lăsați, alegînd chiar teoria de viață a tatei: zic ca tine și fac ca mine. Zicînd ca tata și făcînd ca prietenii mei, am ajuns la Milano într-o zi atît de călduroasă încît deja eram indispusă. Poate e relevant că unul dintre cei trei era iubitul (de atunci și de acum, sînt chiar atît de puțin spectaculoasă), alături de sora lui și de soțul acesteia. Relevant pentru că, dacă am fi fost cu toții doar amici, probabil că ne-am fi supărat și ne-am fi suportat cu totul altfel. Așa, cel puțin unul dintre cei implicați a fost nevoit să mă suporte pe mine cînd m-am enervat din cauza căldurii insuportabile, cînd am început să mă crizez pentru că stăm prea mult în mașină, pe autostradă, și e plictisitor, că mi se redeșteptase fix atunci agorafobia și patru oameni în aceeași mașină era ceva ce nu puteam concepe, dar și claustrofobia, căci mașina era spațiu închis și pe mine mă lua cu leșin. Poate că atunci și-a dat seama și că am potențial de nevastă care să fie țîfnoasă din orice, de dimineața pînă seara, motiv pentru care încă sînt o stimabilă domnișoară.
Deși multă vreme după aceea m am chinuit să recompun în memorie traseul exact, locurile vizitate, plajele care mi-au plăcut cel mai mult, orășelul din vîrf de munte unde am petrecut o noapte excepțională – mă relaxasem, în sfîrșit, datorită prieteniei arătate de proprietari, mîncării bune, însoțită de cîteva pahare de limoncello –, n-am mai reușit. Și nici n-am vrut să întreb pe nimeni, de la o vîrstă fiecare începe să își amintească cu precizie cum un anume lucru a decurs complet diferit față de ce-și amintește celălalt.
Țin minte frînturi inexacte, știu că Vaticanul mi s-a părut complet neatrăgător, dar că mi-a plăcut teribil de mult la Lido di Ostia; că pe o străduță foarte aproape de Colosseum am avut un moment de mică epifanie, căci se însera și lumina cădea într-un anume fel pe strada pietruită, pe florile și frunzele de pe terasa cu două mese, iar eu am simțit, dar numai o clipă, impulsul de a mă bucura, de a-mi da voie să plonjez în acel carpe diem cu care pe-atunci nu eram de acord, dar am alungat repede gîndul și-am revenit la atitudinea aceea de mătușă de modă veche care e mereu „înțepată“ și care te privește cu dispreț. Nu mai știu dacă ne-a prins furtuna pe o plajă din Pescara, Ancona sau Rimini, lucru care iarăși mi-a plăcut – eram doar noi pe o plajă întinsă, patru pete de culoare pe nisipul din care valurile mușcau tot mai mult și destul de amenințător, de vreme ce toți ceilalți dispăruseră în doar un minut sau două, cu tot cu copil, cățel, prosop.
Știu sigur că n-am ajuns la Veneția și că nu ne-am avîntat prea departe în zona de sud, gîndindu-ne că aveau să mai fie ocazii și uitînd că noi ni le facem. La întoarcerea la Milano am fost la Como, pe care aveam să-l revăd de mai multe ori în anii ce au urmat, dar care atunci nu m-a impresionat cu absolut nimic.
Acum, scriind și încercînd să scormonesc într-o memorie care mă lasă înainte de a împlini măcar 30 de ani, am început să am dubii chiar mai mari. Oare ne-am început turul din Roma, nu din Milano? Oare am coborît dincolo de Bari și Matera? Oare angajatul bătrîn de la biroul de informații pentru turiști găsit la un metrou (Milano, Roma, alt oraș), căruia eu îi ceream informații în engleză, în vreme ce el mă întreba în italiană de unde sînt, exclamînd apoi ceva ce n-am priceput, dar ce am intuit (si, si, rumena, vuoi sposare con un italiano, certamente), oare pe el atunci l-am întîlnit sau mai tîrziu?
Ce-mi amintesc dintr-un tur al Italiei făcut în două săptămîni? Cele cîteva epifanii și cîteva crize de nervi, oboseală și nemulțumire. Am uitat locuri, oameni întîlniți, și nu cred că mi-am șters ceva din amintiri, ci pur și simplu nu le-am înregistrat pentru că nu știam, pe atunci nu învățasem să mă bucur, de parcă aș fi orbit pe toată durata călătoriei.
Foto: Chris Yunker, flickr
