Două mărţişoare
Ne-am oprit să cumpărăm mărțișoare, nu găseai altundeva în Paris, și știu că mi-a luat ceva timp să aleg două frumoase. De acolo încep amintirile mele din ziua aia. Am plecat pe la 4 de la ambasadă, ploaia se oprise, soarele era rece și aerul curat, ar fi mers o țigară, dar nu mi-am aprins-o din sentimentul ăla de solidaritate care funcționase pe on/off în ultimele luni. Am luat un 8 de la École Militaire. Schimbam la Bastille, apoi mai era puțin pînă acasă. În metrou am vorbit fleacuri și am rîs. Erau niște români care cîntau și se dădeau spanioli. L. era convinsă că Luminița s-ar fi bucurat oricum, gestul, adică mărțișorul, contează. La un moment dat s-a întrerupt, a avut o grimasă. În ultimele zile se întîmpla tot mai des. Am ajuns și la spital într-o noapte, dar nu era cazul să ne alarmăm. I-au pus niște electrozi, am stat vreo trei ore pe acolo și ne-au trimis acasă. Mai era ceva de așteptat. Acum a venit o salvă puternică. Am văzut cum strînge din buze, apoi mușchii feței i s-au descleștat. Ne-am privit în reflexia geamului și ne-am zîmbit.
Seara au fost și mai multe, veneau grupate, după fiecare rînd ne spuneam: hai să mergem, pe urmă ne mai găseam ceva de făcut, nu, să nu grăbim lucrurile, hai să mai stăm un pic, trece și noaptea asta. După toate calculele, trebuiau să mai fie cîteva zile, totuși intuiția îmi spunea că urmează să se întîmple atunci. Și ea avea aceeași intuiție, nu vorbeam despre asta. La intuiții comune am funcționat foarte bine de la început. Cînd am plecat de acasă, am lăsat pizza în cuptor. Mi-a zis: poate, cînd te întorci, o mănînci. Te întorci, adică să iei geanta cu lucruri. Nu mi-era foame deloc. Nici sete, nici obosit nu mă simțeam. O formă cristalizată de luciditate, ca un ciob care îți intră în deget și nu te doare deloc, sîngerezi și te miri și tu cum de a ajuns atît de adînc în piele. Se făcuse tîrziu. Pînă la Salpetrière aveam cîteva minute de mers dacă mergeam normal, dar noi avansam foarte greu. L. s-a oprit de două ori și s-a încovoiat de durere. Am prins-o strîns de mînă. S-a îndreptat de spate.
– Tu nu știi că eu și atunci cînd nu mai pot, mai pot?
Și a zis-o atît de mișto. Îmi bătea atît de tare inima. Doamne, numai să fie bine.
La 11 seara, în secție nu mai erau decît două cupluri și personalul de gardă. Francezul alb nu era pe acolo, eram numai noi doi, care nu eram francezi. Toată lumea bine dispusă, încetineală la maximum. Acte, hîrtii, fișe. Dosarul medical. Les gens avant les choses. Mais les papiers avant toutes les choses.
La un moment dat m-am enervat, nu le trebuia intuiția mea, dar măcar puteau să facă ceva împotriva durerii. Pe coridor mă tot ciocneam de un maghrebian, ieșeam împreună la o țigară. Era de treabă. Și el se tot foia. Ăsta ce și-o fi zis? Doamne, numai să fie bine, ceva de genul.
Pe la 1 au băgat-o în viteză în sală. N am apucat să ne mai spunem ceva, m a lăsat cu toate lucrurile acolo, cu hainele pe braț, eram caraghios cu poșeta ei cărămizie pe umăr. Doctorița era o portugheză, nu ne-am prea plăcut, a trecut pe la mine înainte să intre în sală. N-am fost de acord cu propunerea ei și a plecat îmbufnată, iar eu am rămas pe un coridor înalt și puțin luminat, ceva cam ca în X Files. Și nici un zgomot. Nu mai trecea nimeni pe acolo. N-am mai ieșit la țigară pentru că mi-era teamă că nu mai pot să mă întorc. Au trecut aproape două ore și mi-au trecut o mie de lucruri prin cap. Așteptarea aia pe care o știu atît de bine. Încă un hop, încă un examen, asta în timp ce alții trec pe lîngă tine.
Dai examenele astea, nu știi de ce. Ca să fie bine. La capitolul emoții ajungi să stai liniștit, nu mai știi cum e fără ele. Apoi vine examenul cel mai greu. Nu te ia cineva la ascultare, nu e exact vorba de tine. Dintre toți oamenii doar cu L. m aș fi sfătuit și tocmai cu ea nu puteam să vorbesc. M-aș fi sfătuit cu ea despre ea. Doamne, numai să fie bine.
Sus, aproape de tavan, erau niște geamuri mate. Pe acolo am auzit țipetele, primele sunete scoase cu vocea ei, cîteva reprize sănătoase, ca să ia 10 la APGAR. Venise, era acolo, atît de aproape, și eu nu puteam să aflu mai multe. M-am așezat pe un scaun și am așteptat fără să mă mișc. Nu trebuia decît să mă concentrez. De-abia după jumătate de oră a reapărut portugheza. Monsieur, vouz avez un beau bébé. – Ça s’est bien passé? – Oui, tout s’est bien passé.
Ți se dă binele ăla, nu știi ce să faci cu el. E o chestie mare și rotundă, pe care încerci să n-o scapi din brațe. Mi-a arătat cum să îmi pun halatul, să-mi trag papucii ăia de pînză peste pantofi. Am lipăit încurcat în spatele ei. Prin tot felul de coridoare și camere întunecate am ajuns într-o încăpere mică.
Iar ea era acolo, mică și ea, și atît de frumoasă, în lumina albastră a neoanelor, stătea pe spate, cu capul într-o parte, și dădea din mîini și din picioare în toate direcțiile deodată, ca o caracatiță simpatică. În timpul ăsta mă privea circumspectă, la fel ca L. într-o poză de la un an și ceva, cînd stă ea înclinată pe o canapea și cercelușii îi sînt mai lungi decît părul.
M-am apropiat de masă și i-am spus cine sînt. A clipit, apoi a scos limba ei mică și a scuipat din lichidul care îi rămăsese în gură. Eu i-am acoperit pieptul și burta cu palma și am rămas așa, în tăcere. A clipit încă o dată lent, s-a liniștit și m-a acceptat. Eram eu, știa cine sînt.
Augustin Cupșa este scriitor și medic.
