Două feluri de îngăduință cu efecte similare
Pentru început, deschidem Saturnalia lui Macrobius, la capitolul VIII, și citim: „Haideți, spuse atunci Evangelus, înainte de a ne scula de la masă, să arătăm îngăduință și vinului. Și asta o vom face la umbra autorității lui Platon; doar el socoate că vinul, dogorind prin mintea și mădularele omului, e ca un fitil, ca o flăcăruie care-i sprintenește spiritul și-i dă vigoare trupului“. Pare un sfat înțelept, așa încît vom trece îndată la următorul conviv, la Plinius, care înșiră pe larg, în cartea a XIV-a din Naturalis Historia, felurite soiuri de viță-de-vie (de la visulla, coccolobis, inerticula, spionia, scapula, murgentina, arceraca la talpona, etesiaca, pumula, bananica, buconiates, tharrupia, streptis, ambrosia, scripula sau alopecis pînă spre inevitabilul etc.) și multe varietăți de vinuri, de la cele din struguri (precum statana, mamertina, petulana, peuce, thalassites, mulsum etc.) la cele din altceva (scorușe, sparanghel, cimbru, maghiran, lavandă, morcov, salvie, mătrăgună, trestie, castravete sălbatic sau napi). Și încheiem traseul vinicol cu Anatomia teoretică și practică a vinului, publicată de Jean Brouaut la 1646, unde capitolul II este dedicat în întregime excrementelor vinului, autorul oferindu-ne prețioase îndrumări.
De aici încolo, fiindcă ne-am arătat îngăduința pentru vin (chiar dacă n-am făcut-o la umbra autorității lui Platon, ci în proximitatea altor umbre), s-ar cuveni să arătăm aceeași îngăduință și apei. Una dintre ipotezele despre originea acesteia pe Pămînt spune că ea s-ar fi aflat în compoziția cometelor care ne-au vizitat cîndva și (plăcîndu-le peisajul) s-au stabilit la noi, după ce plecaseră în voiaj fie din Centura lui Kuiper, fie din Norul lui Oort. (Ca o preferință personală, aș înclina către Centura lui Kuiper întrucît acolo își duc traiul trei planete pitice, iar una poartă numele de Makémaké, foarte potrivit, cred, pentru locul de obîrșie al apei.) Oricum ar fi și de oriunde s-ar trage apa, e lucru știut că are în dotare doi atomi de hidrogen și unul de oxigen. Ce nu se știe (sau se știe doar în anumite cercuri și pătrate) sînt numele atomilor: Helga și Hermann pentru atomii de hidrogen, Orlando pentru atomul de oxigen. Cum probabil bănuiți, Helga și Hermann sînt gemeni, însă Hermann e mai scund și are alt număr atomic la pantofi (deși e impropriu spus „pantofi“ – practic, el nu se încalță, își îmbracă pașii în distanțe). Lăsînd la o parte cîteva minore altercații, ca atunci cînd n-au căzut de acord dacă H2O să se evapore încet ori la repezeală, amîndoi gemenii se comportă identic, răspund într-un glas oricărei tentative de a-i separa și își fac treburile împreună, cu aceeași fierbinte indiferență. Orlando, în schimb, e volatil: azi aici, mîine-n Focșani, cînd vesel, cînd ursuz, ba alergînd pe pajiștile înrourate după melci care întotdeauna i-o iau înainte, ba răpus de nostalgie în cerdac. Și cu toate astea, cei trei atomi se înțeleg între ei de minune, iar apa e mulțumită să-i aibă.
În interiorul moleculei lor, timpul nu trece și nici nu se scurge, n-ar avea motive. De obicei, se țese. Firește, țesătura timpului nu arată la fel peste tot: într-un pîrîu de munte cu ape cristaline, ale căror molecule au tendința de a se manifesta zglobiu, e ușoară ca un fulg sau ca o adiere; în oceane, unde moleculele se urnesc mai greu, fie din cauza salinității, fie pentru că s-au obișnuit să stea degeaba, textura ei se aseamănă cu a postavului; în apa de la robinet, alcătuită din molecule moi, aduce cu o catifea. Toate aceste țesături ale timpului sînt folosite de atomii Helga, Hermann și Orlando (animați de un întreit avînt) pentru a confecționa gustul apei, care poate merge de la dulce auriu pînă spre acidulat verzui. (Cîteva papile gustative au susținut, sub protecția anonimatului, teza existenței unui gust acrișor indigo, dar fără să fi prezentat dovezi limpezi în acest sens.)
După ce atomii noștri și-au terminat munca de construcție a gustului și s-au dus la culcare, temperatura apei începe să scadă treptat, oprindu-se din scădere, pentru un scurt răstimp, la 7,5 grade Celsius. Atunci (nu mai devreme, nu mai tîrziu) e bine s-o bei fiindcă doar temperatura asta îi conferă apei proprietăți euforizante, întrucîtva echivalente cu ale conținutului unui pocal de thalassites. Băutorul este cuprins de o plăcută amețeală, aripi nevăzute îl poartă către întinderile scăldate în eter ale planetei Makémaké unde asistă, încîntat, la dansul picăturilor primordiale, se lasă prins în hora stropilor care n-au cunoscut vreodată seceta, cade în sus într-o plutire dincolo de eu. Curînd (sau poate imediat) i se deschid în față, parcă împinse de un suflu roșu, porțile percepției și vede siluete, vremuri, fapte ignorate pe cînd era treaz. Nu mai încape îndoială că spiritul, cum zicea Platon, i s-a sprintenit. Apoi un vechi prieten, a cărui vechime se măsoară în decade incandescente, îl ia de mînă și-l conduce pe un drum înalt.
E ceea ce se cheamă – în termeni aparent peiorativi – să te îmbeți cu apă rece.