Disputa gusturilor sau despre cum rămînem împreună cînd ne simţim singuri

„Gusturile nu se discută (nicht disputieren), dar se dispută (sich streiten)“. Ivită, parcă, dintr-o sclipire de copywriter, formula prescurtată a „prezentării antinomiei gustului“ în Critica facultăţii de judecare (1790) a făcut epocă, ajungînd, astăzi, un loc comun vehiculat chiar şi de aceia care nu au citit în viaţa lor o pagină din Kant. Trîmbiţarea, în cele mai variate contexte, a acestei sentinţe (care, la filozoful german, doar deschidea spre o posibilă „rezolvare“) nu o face să fie şi clară. Faptul e probat de dificultatea redării în limba română, ca şi în alte limbi, a distincţiei cruciale dintre disputieren şi streiten, fiind reconfirmat, an de an, de nonşalanţa cu care studenţii la filozofie inversează, în formula de mai sus, cele două verbe, „discută“ şi „dispută“, la examenul final de „Introducere în estetică“. De la „discută“ la „dispută“ e doar o literă, în română. Mai mult decît atît, în joc este greutatea de a înţelege cum ceva indiscutabil – o preferinţă care, odată exprimată, îmi manifestă plenar subiectivitatea („Îmi place X“) – devine un subiect legitim de controversă. Ştim bine, într-o societate liberală şi democratică există aşteptarea ca disputele să fie tranşate prin discuţii bazate pe argumente. La fel de bine ştim că discuţiile, cel puţin într-un climat individualist, au aproape automat caracterul de înfruntare, deci de dispută. Acestea fiind zise, ar fi nevoie de o întreagă „arheologie“ a conceptului de gust estetic, pentru a pricepe „geniul“ soluţiei avansate de Kant.

Să începem cu cea mai „simplă“ întrebare posibilă: de ce gustul (estetic)? De ce nu „clasicul“ văz, simţul platonician cel mai pur, simţul care cunoaşte fără să se „amestece“ în materie, garant al transferului de la sensibil la inteligibil ce marchează destinul unei întregi istorii „fotocentrice“ a metafizicii europene? Întrebarea îşi conţine, probabil, răspunsul. De ce vorbim, totuşi, despre un „gust“ estetic, şi nu despre un „auz“, invocînd ruda aproape la fel de nobilă a văzului? Sau de ce nu vorbim despre alte rude mai pămînteşti, precum „mirosul“ estetic, „pipăitul“ estetic?

Primul lucru ce s-ar cuveni precizat: gustul estetic e o invenţie a modernităţii. Prima utilizare „specializată“ a termenului de gust, adică a metaforei gustului estetic, se pare că o întîlnim la Baltasar Gracián, autor emblematic pentru Baroc, în al său Oracol manual (1647). Introducerea conceptului de „gust“ atestă distanţarea de o estetică de tip clasicist, pentru care, dacă este să l cităm pe Toma de Aquino, aceeași „putere cognitivă“ e la lucru atît în cunoaşterea legilor naturii, cît şi în aprecierea frumosului. Mai mult decît atît, „inventarea gustului în epoca democratică“ (L. Ferry) devine emblematică pentru turnura subiectivistă a „concepţiei despre lume“ moderne (Weltbild, mai curînd decît Weltanschauung, urmîndu-l pe Heidegger): ordinea lumii nu mai e garantată de o gîndire eternă care impregnează lumea cu sens şi direcţie (teleologie), fiind, mai degrabă, o ordine proiectată în afara sa chiar de către subiectul uman. În Eseu despre gust (publicat postum în 1757), Montesquieu sublinia, astfel, că, spre deosebire de antici, modernii plasează sursa Frumosului sau a Binelui „în noi înșine“, în „diferitele plăceri ale sufletului nostru“.

Un al doilea lucru notabil este caracterul indecis al acestei capacităţi spontane de apreciere estetică pe care am botezat-o „gust“, constituindu-se într-o veritabilă punte de trecere de la „natură“ la „cultură“ şi înapoi. Comparat cu raţiunea sau cu imaginaţia, gustul păleşte ca facultate cognitivă propriu-zisă, îşi recunoaşte, ruşinat, şovăiala, incertitudinile („Nu mă prind dacă X îmi place sau nu“; „Nu-mi dau seama ce anume mă deranjează la romanul – sau tabloul, spectacolul, opera – Y“), erorile de apreciere şi numeroasele retractări. Comparat, însă, cu simţurile propriu-zise, cu cele care atestă, în mod strict, biologia sau psihofiziologia umană, gustul estetic e mai mult decît simplu „gust“, „pipăit“, sau „miros“: e un simţ educabil, e un simţ care se cultivă, aşa cum deja sublinia Gracián. Mai mult decît un banal „simţ comun“, gustul reprezintă un simţ al „comunului“ dintre oameni, un simţ comunitar (die Idee eines gemeinschaftlichen Sinnes, scria Kant), creator de public şi „audienţe“, aşa cum se va spune ceva mai tîrziu.

„Enigma“ metaforei gustului pare, astfel, să se rezolve: în „imaginarul“ modern, gustul devine inversul simetric al celei mai epurate, neamestecate, platoniciene „priviri teoretice“. „Gustul“ nu poate cunoaşte decît consumînd, ingerînd, asimilînd – nu în sensul recunoaşterii de la distanţă a similitudinilor, ci în acela de apropriere a realului printr-o cunoaştere eminamente activă, indistinctă de o atestare a „puterii“ subiectului cunoscător.

Kant este marele filozof german care vine să se plaseze în intervalul estetic pe care îl trasaseră predecesorii săi moderni francezi sau britanici, explicitînd conceptul de gust între doi poli divergenți de semnificaţie: pe de-o parte, gustul ca subiectivizare a experienţei estetice, avînd ca obiect un frumos care nu mai ţine de condiţii strict raţionale şi obiective; pe de altă parte, gustul ca posibilitate de comunicare universală a unei experienţe individuale. Nu e aici locul pentru a intra în detaliile tehnice ale „soluţiei“ propuse de Kant, nici pentru a vedea în ce condiţii – virulent contestate, ulterior, în furtuna avangardelor artistice – asuma gînditorul german nevoia unei „filtrări“ a creativităţii geniului prin sita gustului comun(itar). În jargon kantian, „antinomia“ se rezolvă înţelegînd că judecăţile noastre de gust se bazează pe concepte – altfel, nu ar fi decît expresia, la limită, ininteligibilă a unor preferinţe arbitrare, iraţionale –, doar că pe „concepte nedeterminate“. Iar această posibilitate critică, atestînd raţionalitatea intrinsecă a evaluărilor noastre estetice, se acordă cu ceea ce am putea numi „sistemul semantic“ al artei în general: în fond, pentru Kant, orice „reprezentare (Vorstellung) frumoasă“ din artă nu este altceva „decît forma de întruchipare (Darstellung) a unui concept, prin care acesta este comunicat în mod universal“.

„Întruchiparea“ ţine de ordinea simbolică, ceea ce conferă operelor de artă caracterul deschis, caracterul unor noduri metaforice de sens şi relaţionare socială care nu se lasă conţinute şi epuizate de nici o interpretare. Ideea centrală, ideea care stă în spatele întregii problematizări kantiene a gustului ca „un fel de sensus communis“, este aceea de intersubiectivitate, asumpţia-cheie, în acest context, fiind că orice dispută verbală e posibilă doar pentru că – şi doar atîta vreme cît – există speranţa la înţelegere, speranţa de a putea cădea de acord. De aici vine şi maxima fundamentală a facultăţii de judecare reflexive, maxima „gîndirii lărgite“: „Gîndeşte punîndu-te în locul tuturor celorlalţi“.

Să ne distanţăm puţin de litera textului kantian şi să ne întrebăm: oare nu oferim argumente raţionale (şi) pentru ceea ce ne place? Într-un joc de limbaj cu reguli bine precizate, precum se cade a fi discursul criticului de artă, se poate vorbi de argumente pentru valoarea sau lipsa de valoare a operei X. Mai important, însă, este să înţelegem că raţionalitatea nu e doar o continuă „cerere şi ofertă“ de temeiuri argumentative: ea este şi capacitatea cuiva – narativă sau metaforică – de redescriere a unei situaţii sau a unei opere, în urma căreia ceva ce nu remarcaseși în prealabil ajunge „să îţi sară în ochi“ (aşa cum susţin unii dintre urmaşii contemporani ai lui Wittgenstein). Este, cumva, o continuare a procesului creaţiei artistice în sfera criticii de artă, nu doar un alt palier discursiv.

Pentru unii dintre cititorii contemporani ai lui Kant, gustul estetic oferă, astfel, modelul pentru stabilirea de norme şi valori nu prin derivarea acestora din principii impuse „de sus“ – sau prin contemplaţie şi „participarea“ noastră la Idei platoniciene –, ci înţelegînd asemenea standarde ca acorduri provizorii, oricînd revizuibile, între participanţii la o neîntreruptă dezbatere. Alţii, precum J.-Fr. Lyotard, îl întorc pe Kant (cel din Analitica sublimului) împotriva lui Kant, susţinînd că „exerciţiul judecăţii reflexive trezeşte, mai degrabă, sentimentul unei comunităţi promise şi mereu amînate (différée)“. „Singuri, dar împreună“, sau „împreună, dar singuri“? Dilema nu este în nici un caz una nouă. Însă, în confruntarea dintre o lectură „democratică“ şi o lectură „anarhică“ a textului kantian, dintre un Kant modern şi „frumos“, mutat la (şcoala din) Frankfurt, venerabil strămoş al lui Apel ori Habermas, şi un Kant postmodern şi „sublim“, din spatele căruia se întrezăreşte figura de satir dionisiac a lui Nietzsche, ghicim o (meta)dispută simptomatică pentru fracturile, dislocările şi relocările identitare ale modernităţii noastre tîrzii.

„Locul“ criticii este şi un loc al speranţei, pentru filozoful german: speranţa „orizontală“ că un acord între persoane raţionale este oricînd posibil, chiar şi în „chestiuni de gust“, e dublată de speranţa „verticală“ (şi „mesianică“?) a împlinirii aşteptărilor noastre universal-subiective la ordine şi armonie, frumosul fiind şi această reconciliere parţială a naturii şi spiritului, a sensibilităţii şi conceptelor, urmă contingentă a unui „Dumnezeu devenit Idee“ a raţiunii. 

Cristian Iftode este conferenţiar universitar dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea din București. Cele mai recente publicații includ: Aristotel. Problema analogiei şi filosofia donaţiei (2015) şi Critică, marginalitate, cinism (volum editat împreună cu Cristina Voinea).