Discuţii La bloc
cu Răzvan SĂVESCU şi Radu DRAGOMIR, regizori şi scenarişti Începuturi. Răzvan Săvescu: Am început să lucrez în televiziune ca actor, în cupluri muzicale cu Medeea Marinescu, gen Bănică şi Emilia; împreună cu Octavian Sava, care scria pentru noi, am încercat să legăm primul sitcom din România, Clanul Popeştilor. Primele episoade au fost OK, bine primite, dar Antena 1 nu a vrut să facă tam-tam. Apoi, m-am mutat la Pro TV, unde erau mai spectaculoase lucrurile, şi pe vremea aia se făcea Ministerul Comediei. Am făcut un film dedicat eclipsei, cu Horaţiu Mălăele, care a plăcut, şi de aici au început toate. Se vedea de pe atunci că publicul îşi doreşte, pe micul ecran, actori români. Radu Dragomir: Am lucrat la tot soiul de emisiuni, am fost producător de ştiri. Noi sîntem prieteni de foarte mult timp, dinainte de facultate, de la Teatrul "Podul". Am făcut un proiect comun, şi-am aşteptat mai mult de un an pînă să se hotărască Pro TV-ul dacă merită să-l facă. Modele străine şi realitatea românească. R.S.: Oricum trebuie să te uiţi dincolo, căci sîntem în epoca de piatră a sitcom-urilor şi telenovelelor. Sistemul de construcţie şi clişeele le preluăm. Sitcom-ul care nouă ne-a plăcut foarte tare este On the buses, un serial englezesc din anii '50, practic începutul, în Anglia, al genului. Şi-acolo era vorba de o lume de-asta low, ca omul să se regăsească în mediu, în universul în care se desfăşoară personajele, şi abia apoi în caracterele acestora. R.D.: Noi l-am gîndit în aşa fel încît cei care se uită să fie asemănători celor din serial. Dacă te uiţi şi după rating-uri, este vorba de o categorie medie. 90% din cei care se uită la TV. Umorul. R.S., R.D.: Pentru noi, acest cuplu, Nelu şi Costel, vine din zona Stan şi Bran. L-am parodiat şi pe Bundy, la un moment dat, pentru că şi acolo, şi în serialul nostru, făceam referire la low-class-urile noastre. Motorul serialului rămîne umorul. Sînt, desigur, şi sentimente. Am avut situaţii în care se punea problema prieteniei dintre ei doi, sau a copilului pe care-l aştepta Lili. Vacanţa Mare e altceva, dar trebuie să recunoaştem, Leana şi Costel are într-adevăr structură de sitcom, are personaje care se păstrează, are poveşti. Vacanţa Mare ca gen, ca fenomen, există în toată lumea: mai brut, mai spre vulgar. Vulgarul face parte din ce oferă televiziunea publicului. Acolo, publicul e împărţit. Noi, neavînd nimic, dăm cu barda. Trebuie să-i dăm publicului să aleagă. Deocamdată, sîntem - repet expresia - în epoca de piatră şi ca ofertă, şi ca normalitate. Tipologia personajelor. R.S.: Nelu şi Costel fac parte din categoria Omului mic, ce speră non-stop să dea o mare lovitură, să scoată un ban nemuncit, ca, după aceea, să stea restul vieţii la pensie şi să bea bere. Dar, în general, pe parcursul serialului, asta nu se întîmplă, iar la sfîrşitul oricărui episod, personajele se întorc în punctul de unde au plecat. Deşi cuplul evoluează, Nelu şi Costel ajungînd, în final, să lucreze împreună la propria firmă de livrări (o dubă), totuşi ei rămîn fără speranţă. Nici firma, fiind compusă doar din ei doi, nu le va schimba viaţa. Mai curînd bărbaţii sînt în această situaţie, femeile sînt mai raţionale şi-şi suportă mai bine condiţia, iar generaţia tînără are mai multe şanse. Americanul, pe de altă parte, repezintă obsesia românului pentru miracolul Occidentului, pentru visul american. Actorii. R.S.: Combinaţie de anonimi cu profesionişti. Nu neapărat frumoşi, pentru că, se ştie, comedia se bazează pe defecte umane. Va veni şi vremea unor seriale gen Friends, unde toţi sînt frumoşi. (În Fete cu lipici, un al doilea serial pe care îl facem cu generaţia tînără din La bloc, toţi sînt tineri şi drăguţi.) Stilul de joc vine din tradiţia evoluţiei genului: în trecut a pornit din Comedia dell'arte, care s-a transformat în comedie bulevardieră. Existau nişte caractere foarte bine definite: publicul voia atunci, ca şi în sitcom, să ştie tipologia personajului şi cum rezolvă acesta o situaţie. Dezvoltîndu-se televiziunea, în secolul XX, a preluat spectacolele bulevardiere şi le-a adus pe micul ecran. Primele se desfăşurau pe scena de teatru, în direct, filmate acolo. Acum se filmează în studio şi costă mai mult decît filmele străine cumpărate, dar mult mai puţin decît un film artistic neaoş. Publicul. R.S., R.D.: E foarte mare, dacă ne luăm după audienţă. În general, se uită oameni peste 30 de ani, cu copii. Tinerii şi adolescenţii nu sînt prea interesaţi, televizorul nu e încă viaţa lor. Acesta se adresează acelor oameni care nu prea pleacă din casă. Nu avem nici o ambiţie de educare: nu poţi pune o televiziune comercială, care trăieşte din publicitate, să educe. Asta este datoria televiziunii publice, pentru care plătim. Moduri de informare. R.S.: Cărţi de la Biblioteca Britanică, de la prieteni din America, pe Internet. Vizionarea sitcom-urilor clasice, gen Seinfeld, Bundy, Cheers, din care am luat apoi episoade şi le-am demontat ca să învăţăm mecanismele de construcţie. În timp, ne-am mai întîlnit cu scenarişti americani, a venit în ţară două săptămîni unul din cei de la Bundy şi am făcut un curs cu el... Nu te învaţă nimeni în România, şcolile nu pregătesc nici scenarişti, nici oameni tehnici pentru televiziune.
