Discurile
Le sînt îndatorat cărților și prietenilor și tot mai mult – vinilurilor.
Pe la treizeci și cinci de ani am simțit deodată, deodată ca într-o nuvelă de Anton Pavlovici Cehov, că îmbătrînesc. O durere în oase, genunchii, o altă durere în suflet, cum li se întîmplă muritorilor.
Ceva trebuia făcut. Și atunci le-am găsit, parcă mă așteptau. Cutia mea cu discuri, vinilurile mele, pe care mi le dăduseră tatăl meu și doi dintre prietenii lui, demult, în secolul trecut, în mileniul trecut, în vara lui 1990, pe timpul nopților magice, cînd la televizoarele parțial color era Coppa del Mondo din Italia și noaptea adormeam ca să mă trezesc Lăcătuș sau Zenga sau Roberto Baggio sau chiar Maradona. Bineînțeles: niciodată n-am visat mai frumos ca atunci.
Părinții mei au fost în 1990, îmi imaginez că în pași de Lambada, într-o excursie organizată în Bulgaria, parcă la Varna. Și s-au întors de acolo cu o sacoșă cu discuri: Queen și Tina Turner, Beatles și John Lennon de capul lui, Duran Duran, Rolling Stones și Led Zeppelin, Michael Jackson și Elvis Presley.
Tata cumpărase o combină și eu m-am mai pricopsit și cu discuri pe care mi le-au dăruit, cum spuneam, prietenii săi. Înregistrări de la Electrecord, Phoenix, povești cu Winnetou, eroul meu etern, basme, Mirabela Dauer, Savoy, Celentano și poemele lui Nichita recitate chiar de Nichita.
Le-am ascultat o vreme în fiecare zi, apoi pentru cîteva decenii au ajuns într-un pod, apoi în alt pod, la o mătușă, apoi s-au întors la mine. Le regăsisem, dar nu mai aveam pick-up. Am cumpărat pick-up, dar a venit fără ac. Am comandat ac de pick-up tocmai în America, a venit din America, dar nu știam să-l montez, am găsit un meșter care repara mașini franțuzești într-un garaj, m-am dus cu pick-up-ul într-o pungă, l-a luat și...
Era toamnă și atunci. Am regăsit discurile de la bulgari, de o ireproșabilă calitate, le-am ascultat, iar și iar și iar, înțelegîndu-l mai bine și pe domnul Kant și care e treaba cu lucrul în sine. Am citit clasicii filosofiei, mi-am dat scris lucrarea de doctorat în științe politice ascultînd aceste discuri.
Sînt un colecționar. Așa că am început să colecționez. Am cumpărat Johnny Cash și Bob Dylan și Leonard Cohen și Pink Floyd și Tupac și Amy Winehouse și mai mult Michael Jackson și Sarmalele Reci și David Bowie și Simon & Garfunkel și Prince. Muzica mea.
Mi-am scris piesele de teatru și scenariile de film și poeziile și eseurile și articolele pentru ziar și prozele scurte și primele romane ascultîndu-mi discurile. Îmi place să las ceva din muzica aceasta să intre în text. Uneori, textele prind viață și frumusețe.
Scriu acest text în timp ce pick-up-ul culege vocea fără egal a lui Jacques Brel. Cel mai bun prieten al meu îl iubea pe Jacques Brel. Cel mai bun prieten al meu a murit în primăvara care a trecut și n-am știut ce altceva să fac decît să îmi cumpăr acest disc și îl ascult pe Brel și, de atunci, sînt mai puțin singur. Casa e acolo unde îmi sînt discurile.
Cu anii mi-au devenit chiar mai apropiate decît cărțile. Nu am multe discuri, nu sînt un colecționar redutabil. Cîteva sute doar. Cărți am mii, cinci biblioteci pline în patru case, pe unde m-a purtat viața. Cărțile m-au învățat să fiu om, iar discurile m-au învățat cum să rămîn.
Mă retrag, fug din lume și din cele ale ei, ascult doar muzică la pick-up și am redescoperit fotografiile pe film. Am patruzeci de ani și trăiesc așa cum mi-ar fi plăcut să trăiesc întotdeauna: plec, plec, plec, dar mereu mă întorc. Acasă mă așteaptă discurile și cîteodată reușesc să fiu fericit.
Îmi port părul foarte lung și nu mă feresc de consecințele nostalgiei. Pentru mine lumea se putea încheia, de fapt, și în anul 1999, cînd așteptam cu toții anul 2000 ca să avem farfurii zburătoare sau măcar să vină Apocalipsa, să cadă cortina. N-a căzut. Și timpul care a urmat m-a făcut tot mai străin de prezent.
Folosesc, de fapt, foarte puțin Internet-ul, încă și mai puțin YouTube-ul. Discurile mele foșnesc și peste ele au trecut anii, dar încă sînt minunate. Vocea astfel înregistrată mi se pare un miracol.
Îmi place să cumpăr discuri. Îmi plac să merg să le aleg, să le simt, să le descopăr. Îmi place să le ascult și ascultîndu-le să visez la lumi care încă nu există.
Altă dată citesc Murakami și ascult jazz. Pipa prietenului meu dispărut e pe biroul meu, cerul înstelat deasupra și legea morală în suflet, m-am întors la domnul Kant. Și mă simt recunoscător.
Călătoresc, așadar, des, mă emoționez rar, dar puternic, am văzut multe, am văzut toată lumea, dar aici, în sunetul muzicii mele, e liniștea, ba chiar aș îndrăzni să scriu că tot aici e și adevărul, tot aici e și binele și tot aici e și frumusețea.
Nu mai port pălărie, fiindcă am găsit tot mai puțini oameni în fața cărora să merite să îmi scot pălăria. Cîteodată, însă, îmi pun costumul și pălăria și dansez singur prin cameră și la sfîrșit îmi scot pălăria, iar cînd discurile își încheie povestea simt că am trăit. Totuși, am trăit.
Andrei Crăciun este ziarist și scriitor.
