Discoteca a murit, trăiască clubbing-ul!
Deşi pare fixat de cînd lumea în vocabularul urban bucureştean, clubbing-ul autohton este un cuvînt şi - implicit - un fenomen destul de recent. După discotecile şi rockotecile aglomerate ale anilor â90, publicul românesc a început să guste din ce în ce mai interesat din deliciile muzicii electro, cu numai cîţiva ani în urmă. Cum despre clubbing-ul "oficial", executat de personaje îmbrăcate în haine mulate în cluburile de fiţe bucureştene, sîntem ţinuţi la curent în permanenţă de jurnalele de tip Acasă TV, prefer să scriu despre un fenomen ale cărui origini se regăsesc în clubul Web, unde la jumătatea anilor â90 pionierii muzicii electro şi cîţiva DJ îşi făceau mîna la petrecerile alternative, cu sunete şi pachete vizuale animate şi care pentru un individ familiarizat doar cu petrecerile tematice din Club A trebuie să fi sunat destul de straniu. Cîţiva dintre cei care frecventau Web-ul au făcut, în urmă cu cîţiva ani, experimente timide cu party-uri organizate în locuri dintre cele mai neaşteptate: case părăsite, păduri, hale industriale. Casa Tralala, o vilă de pe Ana Ipătescu în care un grup de entuziaşti au lansat seria petrecerilor Substil, a devenit în scurt timp scena de desfăşurare a clubbing-ului alternativ bucureştean. Aceasta a fost descoperită în urmă cu trei ani de un grup de organizatori de petreceri cu circuit închis, care s-au gîndit că era locul perfect pentru a amplasa două sau mai multe scene pe care să ruleze mai mulţi DJ. Petrecerile organizate în fosta casă părăsită aveau o ciclicitate aproximativă de două-trei săptămîni. Uneori, intervalul între două petreceri era chiar mai mare. La început, petrecerile Substil erau popularizate numai prin intermediul mailing-list-urilor, ca o formă de a controla publicul potenţial. Cu timpul însă, s-a transformat într-o mică afacere, au început să fie publicate afişe în reviste şi pe site-urile de profil. Înainte ca Tralala să se transforme definitiv şi să iasă din underground, o parte a publicului a migrat spre demisolul unei case din cartierul Cotroceni. "La Ota", aşa cum este cunoscut clubul situat pe Dr. Staicovici, a fost amenajat în demisolul unei case naţionalizate care a fost revendicată de foştii proprietari. Dacă nu te-ar duce cineva acolo, cu siguranţă nimic nu ţi-ar semnala că în casa de pe Dr. Staicovici s-ar da frecvent party-uri. Decorul este minimalist. Scena liliputană îl încape numai pe DJ şi - eventual - pe asistentul lui. La petrecerile de la "La Ota", muzica nu este completată cu vizualuri decît foarte rar, şi asta pentru că spaţiul nu permite o foarte mare libertate de mişcare. Pe lîngă asta, demisolul nu înghite mai mult de 150 de persoane, aşa că publicul e vizibil restrîns. Din peisaj lipsesc figurile adolescentine pe care le întîlneai în urmă cu doi ani la Tralala. Între timp, o parte a publicului, rămas orfan după ce Casa Tralala s-a închis, s-a refugiat la Testpoint, într-o fostă fabrică de şosete şi în alte cîteva spaţii mai mici, o alta, mai elitistă, a aterizat în Embryo. O vreme am crezut că fiecare dintre aceste scene atrage după sine un public specific şi uniform. Acum, după ce Bucureştiul s-a umplut de cluburi mai mari sau mai mici care popularizează toate subspeciile electro, mi-e din ce în ce mai clar că singura notă comună este cea a unui public migrant, aceleaşi personaje le poţi întîlni - uneori şi în aceeaşi seară - la o petrecere de club sau la una cu circuit închis. Figura centrală rămîne DJ-ul pentru că de calitatea prestaţiei acestuia depinde succesul petrecerii. Importanţa DJ-ului este dată şi de faptul că deţine o bază de date cu mail-urile cîtorva sute de persoane cărora le trimite flyere-invitaţii în format electronic. Transformările în rîndul consumatorilor de muzică autohtoni ţin de ritualizarea excesivă a ieşirilor de week-end, de coduri vestimentare care te includ sau te exclud din categoria clubber-ilor "adevăraţi" şi de o singurătate din ce în ce mai marcată a acestora în faţa mesei de la care DJ-ul livrează drumul spre fericire sau spre marea plictiseală. Consumatori care, în cele din urmă, nu au nici o dilemă pe drumul dintre o petrecere underground şi festivalurile organizate la MNAC sau la Sf. Gheorghe.
