Dincolo de istorie: pe drumul către postaderare
În urmă cu cîteva sute de ani, într-o Europă rurală, Elba juca rolul simbolic de frontieră naturală între două culturi. Dinamica statelor, a imperiilor şi ţărişoarelor, mai mult sau mai puţin vremelnice, avea să fie eclipsată, în timp, într-un mod subtil, de importanţa diferenţelor culturale pentru care Elba era puntea de comunicare şi graniţa imaginară. La Răsărit de Elba înflorea o interesantă cultură a exploataţiei agricole, din ce în ce mai puternică cu cît te îndepărtai către Est. Nobilii locali deveneau uşor-uşor proprietarii cvasitotalităţii pămînturilor, adesea cumpărîndu-le de la săteni sau de la oştile săteşti. Mihai Viteazul, spre exemplu, era un astfel de cumpărător. Ţăranii aveau, într-un fel, statutul angajaţilor de astăzi, dar nu şi drepturile lor. Lucrau pe pămîntul nobilului, fără putere de decizie. În schimbul muncii lor primeau produse, protecţie şi, ceva mai tîrziu, şcoală şi/sau bani. În Apus nobilii erau mai rar proprietarii pămîntului, dar taxau proprietarii şi le ofereau în schimb protecţie, produse, şcoală etc. Ţăranii aveau dreptul şi nevoia de a decide ce vor face cu pămîntul lor. Trebuia doar să îşi plătească dările (uneori mai mult decît împovărătoare). Se adăugau unele reglementări specifice, cum ar fi asolamentul Norfolk (rotaţia culturilor în cicluri de cîte trei ani), introdus în Anglia încă de pe la 1500. Lucrurile stăteau un pic mai altfel acolo unde micul proprietar trebuia să decidă ce şi cum cultivă, astfel încît la recoltă să aibă de unde plăti taxele, să aibă ce vinde, să aibă şi ceva pentru consumul lui şi al alor lui. Mai mult, adesea era nevoie să coopereze cu vecinii săi, cu ceilalţi consăteni, pentru a decide culturi comune, mai uşor de administrat, dar şi care să nu se afecteze negativ unele pe celelalte, date fiind perioadele diferite de evoluţie anuală specifice, spre exemplu, ale cerealelor şi plantelor tehnice. Prezenţa activă pe piaţa agrară permitea apariţia germenilor antreprenoriatului. Scăpătarea celor ineficienţi a condus, în timp, la dezvoltarea unor proprietăţi agricole mai mari. Cei rămaşi fără pămînt au găsit însă repede debuşee ca lucrători în manufacturi şi, mai apoi, în industriile emergente. În Est, împărţirile succesive ale marilor proprietăţi au însoţit schimbările de frontieră, răscoalele ţărăneşti şi, mai ales, marile războaie. Micii proprietari au (re)apărut, au început să fie nevoiţi să coopereze, să-şi transforme dependenţa în muguri de participare, să dezvolte un minim spirit antreprenorial, să falimenteze - lipsiţi de noroc sau de abilitatea de a se descurca pe cont propriu, ca fermieri -, să se mute la oraş, ca muncitori. Comunismul a îngheţat aproape complet acest proces, într-un mod paradoxal. Colectivizarea nu a făcut altceva decît să accelereze - brutal - procesul de transformare a ţăranilor în altceva decît muncitori agricoli, sfîrşind printr-o delegitimare aproape completă a non-subzistenţei. Recesiunea din primii ani de după căderea regimurilor totalitare din Est a contribuit şi ea la menţinerea unui decalaj suplimentar de 50-60 de ani, care s-a adăugat la decalajul cultural iniţial, generat şi întreţinînd modurile diferite de exploatare agricolă existente încă din Evul Mediu. Astăzi, cam 33% din populaţia activă ocupată din România are principalul loc de muncă în agricultură. Cifrele corespunzătoare sînt 20% în Polonia şi în jur de 25% în Bulgaria. Dacă, în România, îi mai adaugi şi pe cei care lucrează în alte sectoare, dar practică şi agricultura, ponderea urcă pînă la 45% din populaţia ocupată. În restul ţărilor ex-comuniste din Uniunea Europeană, fermierii reprezintă între 9 şi 14%, în timp ce în Europa de Vest, doar Portugalia (12%) înregistrează mai mult de 10%. Diferenţa nu este însă numai una de structură a economiei, cît mai ales de mentalitate, de obişnuinţa de a te descurca singur, de a dispune de un portofoliu variat de moduri în care să te integrezi în societate. Faptul că productivitatea este scăzută, că infrastructura este aproape inexistentă, că populaţia este săracă sînt deopotrivă cauze, dar mai ales efecte ale unei culturi a dezvoltării anevoioase, fiind probabil mai puţin importante în sine decît obişnuinţa de a nu reuşi să te integrezi în schimburile sociale cotidiene, producînd doar pentru tine, aşa cum o făceau jumătate din gospodăriile agricole româneşti (dar şi jumătate din cele poloneze) la sfîrşitul anilor â90. Un astfel de mod de viaţă, izolat în mijlocul societăţii, cu relaţii sociale derulate preponderent sau chiar exclusiv în interiorul grupului de rudenie, poate fi cel mai potrivit pentru cei care îl practică, poate fi modul de viaţă care le satisface cel mai bine nevoile şi aspiraţiile. La fel de adevărat este că societatea poate simţi nevoia ca şi aceşti oameni să participe la viaţa cetăţii. Principala discrepanţă între satul din Est şi cel din Vest (deşi acesta din urmă doar cu greu mai poate fi numit sat tradiţionalist) este, în opinia mea, una legată de mentalităţi, de moduri de a imagina şi de a te raporta la viaţă şi lume. Sătenii estici, în general, iar între ei cei români tind să fie mai puţin independenţi, mai rigizi în a căuta o cale în afara agriculturii, mai puţini dornici de interacţiune şi cooperare, mai reticenţi la antreprenoriat. Aceasta nu înseamnă însă că în sudul Italiei, în Grecia (estică, însă mai veche în UE), în zone din Portugalia, nu găseşti acelaşi tip de sat. În România însă, el pare a fi pretutindeni, dominînd o bună parte a vieţii rurale, individualizînd ansamblul societăţii noastre în diversitatea europeană. Nu întîmplător nu reuşim să ne imaginăm altfel de sate decît cele în care s-a născut veşnicia, condamnînd astfel - indirect - ruralul la o veşnică lipsă a canalizării, de exemplu. Nu întîmplător, autoritatea însărcinată cu dezvoltarea rurală în România este Ministerul Agriculturii, sugerînd că singura schimbare dezirabilă în satul românesc este o oarecare îmbunătăţire a metodelor de a face agricultură. Continuăm să fim depozitarii unei culturi care nu iubeşte foarte mult noul şi experimentele, care preferă căile bătute. În Satul românesc pe drumul către Europa, cartea pe care am co-editat-o recent, alături de Mălina Voicu, putem regăsi mărturii venite din şase sate complet diferite despre modul în care oamenii de acolo încep, unii mai timid, alţii mai cu aplomb, să îşi (re)construiască comunităţile. Aflăm cum, în zone diferite din România, sătenii îşi unesc uneori forţele în proiecte comune, lucrează voluntar în beneficiul tuturor (ce e drept, extrem de rar), dezvoltă mici proiecte care presupun colaborare, precum existenţa unei echipe de fotbal a satului, şi care adaugă pietricele importante la fundaţia schimbării mentalităţilor. Mai arătăm în carte cum sătenii par a fi nişte critici destul de realişti ai propriei situaţii, identificînd imediat ce este altfel în satele noastre, în comparaţie cu restul satelor din noua noastră patrie, UE. Infrastuctura mai degrabă absentă, sărăcia şi mentalităţile sînt imediat amintite ca fiind mărci identitare distincte ale ruralului din România. Cum însă nu există nici un model sui generis de "sat european", nu văd de ce satul românesc nu ar fi unul european. Există şi alte sate din Europa la fel de sărace, de lipsite de infrastructură şi de încremenite în istorie precum ale noastre. Mai mult, varietatea în România este mare, putînd structura - spre exemplu - şase lumi rurale distincte, între care satele mai tradiţionaliste, chiar dacă reprezintă o majoritate relativă, nu sînt singurele modele posibile. Ele dau însă tonul, impunînd diferenţa destul de mare faţă de "media" ruralului european. Cîndva Europa era una tradiţionalistă. Astăzi, tradiţiile sînt cele încurajate pe bătrînul continent. Ele sînt cele care dau adevăratul farmec al locurilor, marchează identitatea, aduc diversitate, efervescenţă socială şi, implicit, progres. Tradiţionalismul este la polul opus, iar o parte din satele româneşti au început să îl respingă. Este însă treaba noastră, a fiecăruia, a comunităţilor din care facem parte, să decidem ce şi cum vrem să fim. Ca proiect postaderare eu aş respinge tradiţionalismul şi aş încuraja tradiţia. De gustibus?
