Dincolo de istorie: pe drumul către postaderare

Publicat în Dilema Veche nr. 152 din 22 Dec 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

În urmă cu cîteva sute de ani, într-o Europă rurală, Elba juca rolul simbolic de frontieră naturală între două culturi. Dinamica statelor, a imperiilor şi ţărişoarelor, mai mult sau mai puţin vremelnice, avea să fie eclipsată, în timp, într-un mod subtil, de importanţa diferenţelor culturale pentru care Elba era puntea de comunicare şi graniţa imaginară. La Răsărit de Elba înflorea o interesantă cultură a exploataţiei agricole, din ce în ce mai puternică cu cît te îndepărtai către Est. Nobilii locali deveneau uşor-uşor proprietarii cvasitotalităţii pămînturilor, adesea cumpărîndu-le de la săteni sau de la oştile săteşti. Mihai Viteazul, spre exemplu, era un astfel de cumpărător. Ţăranii aveau, într-un fel, statutul angajaţilor de astăzi, dar nu şi drepturile lor. Lucrau pe pămîntul nobilului, fără putere de decizie. În schimbul muncii lor primeau produse, protecţie şi, ceva mai tîrziu, şcoală şi/sau bani. În Apus nobilii erau mai rar proprietarii pămîntului, dar taxau proprietarii şi le ofereau în schimb protecţie, produse, şcoală etc. Ţăranii aveau dreptul şi nevoia de a decide ce vor face cu pămîntul lor. Trebuia doar să îşi plătească dările (uneori mai mult decît împovărătoare). Se adăugau unele reglementări specifice, cum ar fi asolamentul Norfolk (rotaţia culturilor în cicluri de cîte trei ani), introdus în Anglia încă de pe la 1500. Lucrurile stăteau un pic mai altfel acolo unde micul proprietar trebuia să decidă ce şi cum cultivă, astfel încît la recoltă să aibă de unde plăti taxele, să aibă ce vinde, să aibă şi ceva pentru consumul lui şi al alor lui. Mai mult, adesea era nevoie să coopereze cu vecinii săi, cu ceilalţi consăteni, pentru a decide culturi comune, mai uşor de administrat, dar şi care să nu se afecteze negativ unele pe celelalte, date fiind perioadele diferite de evoluţie anuală specifice, spre exemplu, ale cerealelor şi plantelor tehnice. Prezenţa activă pe piaţa agrară permitea apariţia germenilor antreprenoriatului. Scăpătarea celor ineficienţi a condus, în timp, la dezvoltarea unor proprietăţi agricole mai mari. Cei rămaşi fără pămînt au găsit însă repede debuşee ca lucrători în manufacturi şi, mai apoi, în industriile emergente. În Est, împărţirile succesive ale marilor proprietăţi au însoţit schimbările de frontieră, răscoalele ţărăneşti şi, mai ales, marile războaie. Micii proprietari au (re)apărut, au început să fie nevoiţi să coopereze, să-şi transforme dependenţa în muguri de participare, să dezvolte un minim spirit antreprenorial, să falimenteze - lipsiţi de noroc sau de abilitatea de a se descurca pe cont propriu, ca fermieri -, să se mute la oraş, ca muncitori. Comunismul a îngheţat aproape complet acest proces, într-un mod paradoxal. Colectivizarea nu a făcut altceva decît să accelereze - brutal - procesul de transformare a ţăranilor în altceva decît muncitori agricoli, sfîrşind printr-o delegitimare aproape completă a non-subzistenţei. Recesiunea din primii ani de după căderea regimurilor totalitare din Est a contribuit şi ea la menţinerea unui decalaj suplimentar de 50-60 de ani, care s-a adăugat la decalajul cultural iniţial, generat şi întreţinînd modurile diferite de exploatare agricolă existente încă din Evul Mediu. Astăzi, cam 33% din populaţia activă ocupată din România are principalul loc de muncă în agricultură. Cifrele corespunzătoare sînt 20% în Polonia şi în jur de 25% în Bulgaria. Dacă, în România, îi mai adaugi şi pe cei care lucrează în alte sectoare, dar practică şi agricultura, ponderea urcă pînă la 45% din populaţia ocupată. În restul ţărilor ex-comuniste din Uniunea Europeană, fermierii reprezintă între 9 şi 14%, în timp ce în Europa de Vest, doar Portugalia (12%) înregistrează mai mult de 10%. Diferenţa nu este însă numai una de structură a economiei, cît mai ales de mentalitate, de obişnuinţa de a te descurca singur, de a dispune de un portofoliu variat de moduri în care să te integrezi în societate. Faptul că productivitatea este scăzută, că infrastructura este aproape inexistentă, că populaţia este săracă sînt deopotrivă cauze, dar mai ales efecte ale unei culturi a dezvoltării anevoioase, fiind probabil mai puţin importante în sine decît obişnuinţa de a nu reuşi să te integrezi în schimburile sociale cotidiene, producînd doar pentru tine, aşa cum o făceau jumătate din gospodăriile agricole româneşti (dar şi jumătate din cele poloneze) la sfîrşitul anilor ’90. Un astfel de mod de viaţă, izolat în mijlocul societăţii, cu relaţii sociale derulate preponderent sau chiar exclusiv în interiorul grupului de rudenie, poate fi cel mai potrivit pentru cei care îl practică, poate fi modul de viaţă care le satisface cel mai bine nevoile şi aspiraţiile. La fel de adevărat este că societatea poate simţi nevoia ca şi aceşti oameni să participe la viaţa cetăţii. Principala discrepanţă între satul din Est şi cel din Vest (deşi acesta din urmă doar cu greu mai poate fi numit sat tradiţionalist) este, în opinia mea, una legată de mentalităţi, de moduri de a imagina şi de a te raporta la viaţă şi lume. Sătenii estici, în general, iar între ei cei români tind să fie mai puţin independenţi, mai rigizi în a căuta o cale în afara agriculturii, mai puţini dornici de interacţiune şi cooperare, mai reticenţi la antreprenoriat. Aceasta nu înseamnă însă că în sudul Italiei, în Grecia (estică, însă mai veche în UE), în zone din Portugalia, nu găseşti acelaşi tip de sat. În România însă, el pare a fi pretutindeni, dominînd o bună parte a vieţii rurale, individualizînd ansamblul societăţii noastre în diversitatea europeană. Nu întîmplător nu reuşim să ne imaginăm altfel de sate decît cele în care s-a născut veşnicia, condamnînd astfel - indirect - ruralul la o veşnică lipsă a canalizării, de exemplu. Nu întîmplător, autoritatea însărcinată cu dezvoltarea rurală în România este Ministerul Agriculturii, sugerînd că singura schimbare dezirabilă în satul românesc este o oarecare îmbunătăţire a metodelor de a face agricultură. Continuăm să fim depozitarii unei culturi care nu iubeşte foarte mult noul şi experimentele, care preferă căile bătute. În Satul românesc pe drumul către Europa, cartea pe care am co-editat-o recent, alături de Mălina Voicu, putem regăsi mărturii venite din şase sate complet diferite despre modul în care oamenii de acolo încep, unii mai timid, alţii mai cu aplomb, să îşi (re)construiască comunităţile. Aflăm cum, în zone diferite din România, sătenii îşi unesc uneori forţele în proiecte comune, lucrează voluntar în beneficiul tuturor (ce e drept, extrem de rar), dezvoltă mici proiecte care presupun colaborare, precum existenţa unei echipe de fotbal a satului, şi care adaugă pietricele importante la fundaţia schimbării mentalităţilor. Mai arătăm în carte cum sătenii par a fi nişte critici destul de realişti ai propriei situaţii, identificînd imediat ce este altfel în satele noastre, în comparaţie cu restul satelor din noua noastră patrie, UE. Infrastuctura mai degrabă absentă, sărăcia şi mentalităţile sînt imediat amintite ca fiind mărci identitare distincte ale ruralului din România. Cum însă nu există nici un model sui generis de "sat european", nu văd de ce satul românesc nu ar fi unul european. Există şi alte sate din Europa la fel de sărace, de lipsite de infrastructură şi de încremenite în istorie precum ale noastre. Mai mult, varietatea în România este mare, putînd structura - spre exemplu - şase lumi rurale distincte, între care satele mai tradiţionaliste, chiar dacă reprezintă o majoritate relativă, nu sînt singurele modele posibile. Ele dau însă tonul, impunînd diferenţa destul de mare faţă de "media" ruralului european. Cîndva Europa era una tradiţionalistă. Astăzi, tradiţiile sînt cele încurajate pe bătrînul continent. Ele sînt cele care dau adevăratul farmec al locurilor, marchează identitatea, aduc diversitate, efervescenţă socială şi, implicit, progres. Tradiţionalismul este la polul opus, iar o parte din satele româneşti au început să îl respingă. Este însă treaba noastră, a fiecăruia, a comunităţilor din care facem parte, să decidem ce şi cum vrem să fim. Ca proiect postaderare eu aş respinge tradiţionalismul şi aş încuraja tradiţia. De gustibus?

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
EXCLUSIV Bruce Lincoln, profesor, discipol și fost student al lui Mircea Eliade: „Admirația lui pentru mișcarea legionară m-a tulburat mult“
Articole și documente din perioada anilor ’30, în care filosoful român Mircea Eliade își declara simpatia față de Garda de Fier, au ajuns în posesia discipolului său, Bruce Lincoln, astăzi un emerit profesor american.
image
Dependența de ecrane a copiilor, vindecată în doar două săptămâni. Ce ar trebui să facă părinții. Soluția specialiștilor danezi
3 ore pe săptămână în fața ecranelor și nu mai mult! De atât au nevoie copiii pentru a se dezvolta sănătos din punct de vedere psihic și emoțional. Aceasta este concluzia unui studiu efectuat de specialiștii unei universități de prestigiu din Danemarca.
image
Care sunt cele mai bune companii aeriene din lume în 2024. Care au cele mai puține anulări și întârzieri
Blocajul informatic de vineri ne-a determinat să căutăm care sunt cele mai sigure companii aeriene din lume, premiate pentru cele mai puține anulări și întârzieri.

HIstoria.ro

image
Ziua în care veteranii de o vârstă cu secolul s-au întors pe plajele Normandiei
Acum 80 de ani, soldații care au debarcat pe plajele Normandiei, în dimineața de 6 iunie, au pășit în infern, întâmpinați de obstacole diabolice, mine, sârmă ghimpată, cazemate și bunkere, mitraliere secerându-i încă din apă și un inamic fortificat hotărât să îi arunce înapoi.
image
Vechi magazine și reclame bucureștene
Vă invităm să descoperiți o parte din istoria Capitalei, reflectată în vitrinele magazinelor și în mesajele reclamelor de odinioară.
image
„România va fi ce va voi să facă Stalin cu ea”
Constantin Argetoianu avea să ajungă la o concluzie pe care istoria, din păcate, a validat-o.