Din două una, dați-mi voie...

Publicat în Dilema Veche nr. 875 din 14 - 20 ianuarie 2021
Din două una, dați mi voie    jpeg

Dacă-mi amintesc bine, în 1996, cînd alegerile au fost cîștigate de Convenția Democratică și de Emil Constantinescu (pe atunci, parlamentarele și prezidențialele aveau loc în aceeași zi), Virgil Măgureanu, directorul SRI, a declarat că a votat „schimbarea”. Tocmai el, om „de sistem”, care avea talentul de a vorbi multe fără să spună nimic clar? Pînă și el? La sfîrșitul mandatului, Emil Constantinescu a spus că „l-a învins sistemul”, au revenit la putere Ion Iliescu și PSD, iar unii au comentat atunci, dialectic, că a avut loc „schimbarea schimbării”. Alții au spus că uite, domnule, ce frumoasă și pașnică alternanță la putere avem noi, ca-n democrațiile avansate, ca-n Occident, gata, sîntem pe drumul cel bun.

Pe atunci, bucuroși că descoperă votul liber și democratic, cetățenii români veneau în număr mare la alegeri. „Schimbarea” însemna în primul rînd desprinderea de regimul comunist. Ion Iliescu și ai săi clamau tot timpul că ruperea de comunism a avut deja loc, dar opoziția (sau „opoziția democratică”, așa cum se spunea pe atunci) reproșa ritmul prea lent al reformelor și, mai ales, mimarea democrației, fentarea adevăratei schimbări, perpetuarea la putere a neocomuniștilor, cu năravurile lor cu tot. „Vrem o democrație adevărată, ca-n Occident!”, se spunea.

Între timp am intrat în Uniunea Europeană și în NATO. Au dispărut și au apărut partide, am avut mai multe rînduri de alegeri și diferite moduri de alternanță la putere, tot felul de coaliții și combinații politice. Se mai vorbește încă despre neocomuniști și năravurile lor, dar și despre „PSD și PNL – aceeași mizerie”. Asta și pentru că există mulți politicieni care au trecut pe la mai multe partide, au fost miniștri în guverne de culori diferite (și cred că s-ar putea face niște bune studii de psihanaliză pe motivațiile respectivilor: mai totdeauna își explică schimbarea de direcție invocînd „conștiința”, faptul că „valorile în care cred nu mai sînt reprezentate de partid”, „sînt un on liber” etc.). Ei sînt numiți traseiști. Și mă întreb dacă nu cumva un studiu filologic, stilistic, retoric și ețetera n-ar putea stabili o filiație între traseismul de astăzi și geniala găselniță a lui Caragiale, „liber-schimbismul” în accepția lui Cațavencu: „Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultraprogresist... că sunt liber-schimbist… că voi progresul cu orice preț. (scurt și foarte retezat) Da, da, da, de trei ori da! (aruncă roată priviri scânteietoare în adunare. Aplauze prelungite)”. Și nu numai. De la „Europa e cu ochii pe noi”, trecînd prin „vrem o democrație ca-n Occident”, s-a ajuns la formula colocvială, preluată din popor (plus că și rimează) și transformată în ideal de bună guvernare de un partid nou-nouț, care nu mai vrea traseiști și penali în funcții publice: „Vrem o țară ca afară!”. Între timp, cîteva milioane de concetățeni de-ai noștri sînt deja „afară”, au intrat în Europa pe cont propriu, cu valiza, sărăcia de-acasă și nostalgiile după ei. Și numai niște dialecticieni subtili ar putea, cred, să lămurească ce mai înseamnă „afară” din moment ce noi sîntem, încă din 2007, „înăuntru”, adică în Europa. Care ne-a tot împins de la spate să facem reforme, să punem în practică „schimbarea” (sub numele nu tocmai prietenos de „acquis comunitar”), dar e în continuare „cu ochii pe noi” (ca și pe Polonia, Ungaria sau pe oricine mai e cuprins de vreo fandacsie nedemocratică).

În vîltoarea acestor schimbări – vrute și nevrute, pentru care poporul ieșit din comunism era pregătit sau nu – un rol important l-a avut întrebarea Cetățeanului turmentat: „Eu pentru cine votez?”. Într-un fel sau altul, fiecare dintre noi avea motive să se simtă „turmentat”, la începutul anilor ’90, dacă nu și multă vreme după aceea; nu de la „dă-i cu bere... dă-i cu vin...”, precum personajul lui Caragiale, ci de la lipsa de libertate și de cultură civică pe care ni le-a lăsat în cuget și-n simțiri regimul totalitar, oricît nu ne-ar plăcea să recunoaștem asta. În plus, am trecut repede, foarte repede, mult prea repede pentru a putea înțelege ce înseamnă asta, de la o televiziune, un radio și cîteva ziare controlate de Partid și folosite în scopuri de propagandă (cum era înainte de 1989) la o explozie a libertății de exprimare, care a consfințit „tăria opiniunilor” ca mod de viață socială și politică. Așa încît, la un moment dat, unii (să fi avut ei niscaiva traume ori neîmpliniri ori măcar probleme de relaționare cu semenii? nu știm, lăsăm situațiunea tot în sarcina psihanalizei...) au decretat, neturmentați de nimeni și de nimic, tratînd cu micțiune o situațiune eminamente dilematică: „Mă piș pe el de vot”.  Alții, obosiți poate de-atîta lucru cu telecomanda, și-au zis că „noi oricum nu contăm, sîntem prea mici, jocurile sînt făcute în altă parte” și – oameni cumsecade, altminteri, care micționează unde se cuvine – n-au votat nici ei.

Cum-necum, în moduri diferite (pe care sociologii și politologii le tot explică, dar cine să-i mai ia în serios?), cetățenii care așteaptă schimbarea (și cine n-a zis măcar o dată „așa nu se mai poate” ori „e prea de tot” ori „ajuns cuțit os”?) s-au transformat în chibiți. Comentează de pe margine despre „ăștia” care ne fac și ne dreg și vai de capul nostru. Eu așa înțeleg faptul că, la alegerile parlamentare din 6 decembrie 2020, 68% din concetățenii noștri nu au votat. Sigur, e pandemie și unii se vor fi temut de coronavirus, e explicabil. Mai sînt și alte explicații ale absenței la vot (pe care, iarăși zic, ni le oferă sociologii și politologii). Dar nu mi se pare că peisajul public românesc (inclusiv editorialiștii, intelectualii, liderii de opinie și „influensării”) ar avea insomnii pe această temă: totuși, totuși, la trei decenii de la căderea comunismului și după atîtea schimbări în viața și în societatea românească, două treimi dintre concetățenii noștri au decis că „nu se mai bagă”, nu votează. Dacă mai adaug faptul că vreo 9% din votanți au optat pentru un partid – AUR – care își propune, în fapt, distrugerea sistemului democratic de partide, în numele unor „idealuri” recuperate retoric din naționalismul tulbure al anilor 1930, cifrele arată și mai prost: 68 + 9 = 77. Înseamnă că mai puțin de un sfert dintre cetățenii cu drept de vot mai au preocupări, gînduri și atitudini active față de soarta democrației din România. Nu-i așa că, dacă ne plasăm în această perspectivă, „schimbarea” pe care o tot dorim și care ni se tot promite a devenit un biet „schimbism”, un moft, un capriț, un pamplezir? Nu-i așa că, din moment ce încrederea cetățenilor români în partide și în Parlament e de sub 10% de ani întregi, putem pentru ca să intrăm la o idee și să ajungem repede la concluzia că „se duce dracului rapița” democrației? Iar dacă ai intrat la o idee, fandacsia-i gata. Și nimica mișcă.

Dacă, la alegerile din 2024, AUR va lua mai multe procente decît acum (eu așa cred că va fi), o să ne-ntrebăm, cu sinceră indignare și surpriză, „De ce, nene Anghelache?”, uitînd că, de ani întregi, încrederea oamenilor în democrație și în instrumentele ei tot scade. De ani întregi, fredonăm, cu degetele încrucișate la spate, refrenul schimbării, uitînd de unde (ni) se trage: „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele... esențiale... Din această dilemă nu puteți ieși... Am zis!”.

Mircea Vasilescu este profesor la Facultatea de Litere, Universitatea din București. Cea mai recentă carte a sa este Cultura română pe înțelesul patrioților, Editura Humanitas, 2018.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.