Dezordine informațională sau haos emoțional?

Publicat în Dilema Veche nr. 803 din 11-17 iulie 2019
În Europa reizbucneşte războiul ideologic jpeg

În septembrie 2017 a apărut, sub egida Consiliului Europei, un raport intitulat Information Disorder: Toward an interdisciplinary framework for research and policy making. Autorii sînt ­Claire Wardle, cercetătoare la Harvard Kennedy School și directoarea organizației First Draft, care se ocupă de problemele mass-media în era digitală, și Hossein Derakhshan, unul dintre primii bloggeri iranieni, care a făcut șase ani de închisoare pentru activitatea sa pe web, apoi a emigrat în Canada. Ca orice raport serios, are de toate – de la precizări teoretice și conceptuale pînă la recomandări pentru companiile de tehnologie, guverne, societate civilă, organizații media. Din 2017 încoace, unele dintre recomandări au început să fie puse în practică. Dar și „situațiunea“ s-a complicat: s-ar părea că trăim într-un război comunicațional generalizat și haotic, asemănător bătăilor cu frișcă din comediile mute de-acum o sută de ani: plăcintele plesnesc pe toată lumea, din toate direcțiile, iar dacă te nimerești pe-acolo, simți nevoia să dai și tu.

„Minte-mă, dar minte-mă frumos“

Cei doi autori evită să folosească, în raport, termenul fake news, pentru că 1) îl consideră inadecvat pentru a descrie „complexitatea fenomenului de poluare informațională“ și 2) a fost preluat de unii politicieni, care îl utilizează pentru a eticheta organizațiile media care nu le convin (exemplul cel mai la îndemînă fiind Donald Trump, care spune despre CNN, New York Times și altele că produc „fake news“). E adevărat, între timp fake news a intrat în uzul comun, dar Claire Wardle și Hossein Derakhshan preferă „information disorder“ și o distincție fină între „mis-information“ (informație falsă, dar care nu provoacă daune), „dis-information“ (informație falsă răspîndită intenționat cu scopul de a provoca daune) și „mal-information“ (informație adevărată, a cărei manipulare poate provoca daune). Complicat, nu?

Complicația provine din faptul că oamenii – utilizatorii, cetățenii, consumatorii, cum vrem să le spunem – sînt, cu voie sau fără de voie, co-beligeranți. Și asta pentru că sistemul media de azi se bazează pe un „conținut emoțional“: rețelele sociale (și, pe urmele lor, celelalte canale de comunicare) mizează pe emoțiile oamenilor, pe dorința lor de a regăsi (și a împărtăși, a „da mai departe“) în mediul online credințele și convingerile și sentimentele lor. „Cînd cele mai multe rețele sociale sînt concepute pentru a «performa» în public prin likes, comentarii și shares, e ușor de înțeles de ce conținutul emoțional călătorește atît de repede și atît de departe, chiar dacă între timp asistăm la o explozie de organizații care se ocupă de fact-checking“, mai scriu autorii studiului.

Cu alte cuvinte, pentru un public foarte numeros, vremea jurnalismului „clasic“, care despărțea informația de opinie, pare să fi apus definitiv: e o cerere foarte mare de „informații ambalate în opinii și convingeri“, iar accesul generalizat la mediul digital a dat un nou impuls vechiului adagiu „Minte-mă, dar minte-mă frumos“. Oamenii se caută și se grupează online în comunități și triburi; în cele mai multe cazuri – pe Facebook, de pildă –, cei mai mulți tind să-i excludă din listă pe cei care au opinii sau convingeri diferite (prin „block“ sau „unfriend“). Și, încet-încet, își etalează armele și dansurile ritualice în fața „celorlalte triburi“, ba chiar mai scot limba unii la alții. Nu apasă totdeauna pe trăgaci, se „mulțumesc“ să stea în tranșee; doar că tranșeele au, acum, forme și trasee ciudate, în zigzag ori cu tot felul de meandre, pentru că peste tot și în toate direcțiile sînt „ceilalți“. Iar mediul online – în special rețelele sociale – încurajează răspîndirea și amplificarea rapidă a emoțiilor, pozitive și negative. Pe care unii care știu unde să se poziționeze pe acest traseu le folosesc în favoarea/defavoarea altora: pentru Brexit, pentru a influența alegerile etc.

Miliarde de păreri pe zi

Plasat în miezul acestui război, jurnalismul „așa-cum-îl-știam“ se transformă. Au dispărut multe ziare și reviste pe hîrtie și-au rămas doar online și se tot caută, de ani buni încoace, un alt „model de business“ care să asigure finanțarea presei. Între timp, ceva-ceva s-a găsit: cititorii plătesc, benevol, pentru conținut – cum se întîmplă, de exemplu, la The Guardian ori, în România, la Recorder. Dar, dincolo de asta, meseria de jurnalist se transformă, vrînd-nevrînd. Jurnalistul – care știe cum se construiește o știre, știe să pună în context, să facă diverse conexiuni între fapte/evenimente, să analizeze și să sintetizeze și multe altele – devine un „producător de conținut“ printre alții: de la companii și firme de PR care umplu mediul digital cu texte și imagini făcute, vorba caragialiană, „cu enteres“ și pînă la cetățenii care „pun pe net“ un filmuleț cu un accident auto (preluat apoi de televiziuni și site-uri și „viralizat“), toată lumea „produce conținut“. Pe lîngă asta, mai produce și opinii: zilnic, apar „pe net“ miliarde de păreri despre orice ale unor cetățeni. E dreptul lor, desigur. Aveau păreri și înainte de „web 2.0“, dar nu prea aveau acces la locurile în care să și le exprime. De fapt, Walter Benjamin scria, în 1936, că ștergerea diferenței dintre autor și public e un proces mai vechi: „Totul a început cu coloana «scrisori către redacţie», pusă la dispoziţia cititorilor de către cotidiene, încît nu mai există aproape nici un european care, indiferent de meseria pe care o are, să nu găsească, în principiu, o ocazie de a povesti undeva experienţa lui profesională, de a-şi expune doleanţele, de a-şi publica un reportaj sau altceva asemănător. Aşadar, diferenţa dintre autor şi public este pe cale de a-şi pierde caracterul fundamental. […] În orice moment cititorul este gata să se transforme în scriitor. […] Competenţa literară nu se mai întemeiază pe o educaţie specializată, ci pe o mulţime de tehnici, şi devine astfel bun comun“ (Walter Benjamin, Iluminări, traducere de Catrinel Pleşu, notă biografică de Friedrich Podszus, Editura Univers, colecţia „Studii“, Bucureşti, 2000, p. 132-133). Are dreptate. Diferența – fundamentală – între „poșta redacției“ și lumea de azi constă în cantitatea enormă a „scrierilor“ produse de cititori și în rapiditatea cu care se răspîndesc. Dar mai e ceva: în cazul de față cantitatea nu „creează o nouă calitate“, cum credea Marx. Ci mai degrabă indistincție și confuzie. În aparenta democrație și în efectiva orizontalitate a mediului digital, opinia unui intelectual sau a unui expert sau a unui jurnalist experimentat cade pe același plan cu părerea unei vedete sau a unui ins oarecare. Criteriul de diferențiere? Strict cantitativ: reach-ul, audiența, viralizarea. Umberto Eco avertiza încă de la jumătatea anilor ’90, cînd Internetul abia ajunsese „la genunchiul broaștei“, că o problemă serioasă în mediul online va fi (între timp, este) „decimarea“: separarea lucrurilor bune de cele proaste; căci, zicea Eco, orice impostor își poate pune online cogitațiunile precare și le poate declara „filozofie“, plasîndu-le pe același plan cu scrierile filozofilor adevărați. Și tot el spunea, după 20 de ani, în 2015, că Internetul și rețelele sociale au adus o „invazie a imbecililor“, care altădată vorbeau doar la cîrciuma din sat.

În aceste condiții, în care ceea ce altădată se numea „public“ produce zilnic miliarde de păreri, poze și filmulețe despre orice (sintetizate în cuvîntul „content“, des folosit și în limba romgleză), meseria de jurnalist pare înghesuită din toate părțile. Dar să nu fim atît de sceptici. Jurnaliștii de meserie încă există și își fac treaba, iar cînd apar investigații complexe de tipul „Panama Papers“, cetățenii posesori de smartphone și cont pe Instagram și Facebook chiar reîncep să-i admire nițeluș, pentru că datorită lor înțeleg unde li se scurg banii. Doar că astfel de anchete sînt grele și rare. În viața de toate zilele, jurnaliștii sînt nevoiți să se adapteze acestui „haos emoțional“, să umble după click-uri și like-uri, să facă „știri“ din ce-a mai postat cutare vedetă sau cutare politician pe Facebook ș.a.m.d. Să țină cont, adică, de „cererea de pe piață“, care e bazată pe emoții și convingeri. Dar o bună parte din traficul diverselor publicații online depinde de Facebook și Google. Așa că, deocamdată, jurnaliștii care vor să-și păstreze standardele și calitatea trebuie să se strecoare printre toate acestea. Sau să plece din marile trusturi (e o tendință tot mai accentuată în ultimii ani, inclusiv la noi) și să-și găsească o nișă de public dispusă să plătească pentru ce citește.

Deocamdată, trăim, după părerea mea, niște ani complicați și suciți, cu schimbări prea multe și prea rapide față de capacitatea noastră de „digestie“. „Information Disorder“ sau mai popularul fake news sînt doar denumiri de suprafață ale unor fenomene profunde, care afectează viețile indivizilor și ale societății. Și generează – prin intensitatea și viteza lor – emoții puternice și haotice la nivel colectiv, „revărsate“ pe Facebook și pe alte rețele. O bună vreme, tot așa va fi. Poate mai tîrziu, după „era Facebook“ (care stă pe o bulă de miliarde, deja prea mare pentru ce/cît face), să fie altfel. Nu știu dacă va fi mai bine sau mai rău. Om muri și-om vedea.

Mircea Vasilescu este profesor la Facultatea de Litere. Cea mai recentă carte publicată este Cultura română pe înțelesul patrioților, Editura Humanitas, 2018.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Adevarul.ro

image
Ciobanul din Valahia ajuns domnitor al Ţării Româneşti. A dus o prigoană aprigă împotriva marilor dregători
Mircea Ciobanul - domnitorul Ţării Româneşti care a primit acest nume pentru că înainte de a urca pe tron cumpăra oi pentru Constantinopol. Chiar dacă avea o preocupare paşnică, asta nu l-a împiedicat să devină unul dintre cei mai cruzi domnitori români.
image
Concubine plimbate în turism sexual. Cele mai mari preţuri erau la Suceava
Un oraş din nordul Bucovinei a ajuns paradis pentru proxeneţi şi prostituate datorită tarifelor mari care sunt practicate în această zonă.
image
„Pietrele Foamei” au ieşit la suprafaţă în albiile secate ale Râului Elba: „Dacă mă vezi, să jeleşti”
Europa se confruntă cu o secetă severă în urma unor valuri de caniculă fără precedent, ceea ce a determinat scăderea dramatică a debitului unor râuri europene importante. În Germania, în albiile secate ale râurilor au ieşit la iveală pietre masive folosite în urmă cu sute de ani pentru a prevesti vremuri vitrege pentru omenire, relatează Miami Herald.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.