Despre toxicitate și bunăstare digitală în era noilor tehnologii
Într-un articol publicat recent, Mariek Vanden Abeele, o importantă cercetătoare a temei bunăstării digitale, realizează o radiografie a principalelor probleme asociate cu hiperconectivitatea epocii digitale în care trăim. Tabloul creionat de aceasta conține multe elemente pe care le avem deseori în minte atunci cînd ne gîndim la aspectele toxice ale noilor tehnologii ale informației și comunicării, adică la acest amalgam complex ce include atît varii tipuri de dispozitive (telefoane sau ceasuri inteligente, tablete etc.), dar și ecosisteme digitale precum marile rețele de socializare sau platformele de streaming.
Dacă acceptăm perspectiva lui Abeele, primul pas necesar pentru a atinge bunăstarea digitală constă în încercarea noastră de a găsi justa măsură dintre conectivitatea digitală și viața offline. În acest context, noile tehnologii ale informației și comunicării sînt problematice din cauza faptului că arhitectura lor tehnică, algoritmică și economică ne-ar predispune către o (hiper)utilizare toxică a acestora: cu o medie de 2.600 de atingeri, nu-i de mirare că timpul petrecut de noi pe telefoanele inteligente se apropie de trei ore zilnic. O creștere a acestei medii la cinci ore pe zi, întîlnită la utilizatorii și utilizatoarele cele mai fervente, ne ajută să înțelegem de ce combinația dintre dispozitivele inteligente și rețelele sociale este strîns corelată cu o serie întreagă de probleme: mai puțin timp petrecut în activități de socializare clasice, oboseală, anxietate sau un somn mai prost și toate problemele de sănătate ce derivă de aici. Nu în ultimul rînd, din cauza noilor tehnologii procrastinăm mai mult, iar această predispoziție accentuată către tărăgănare ne face să avem un randament mai scăzut atunci cînd muncim, fie că este vorba despre munca fizică sau intelectuală.
Numitorul comun al acestor elemente schițate anterior constă în puterea pe care aceste noi tehnologii o au în relație cu atenția noastră: ne-o captează și capturează, redirecționează spre alte țeluri și, ca urmare a acestui proces, ne așază pe un făgaș pe care ne renegociem relația cu ceea ce considerăm dezirabil în viață. Ajungem să credem anumite lucruri despre politică sau sănătate ca urmare a conținutului media la care sîntem expuși pe Facebook, să ne modificăm percepția privitoare la standardele frumuseții din cauza persoanelor pe care le urmărim pe Instagram, ori să ne întrebăm constant dacă sîntem fericiți atunci cînd vedem viețile impresionante ale influencer-ilor de pe TikTok. Peste toate acestea se presară și puțin FOMO digital (acronimul englezescului „Fear Of Missing Out”), această frică patologică de a nu pierde nimic din ce se întîmplă în online și care se manifestă chiar și dimineața, atunci cînd, după ce închidem alarma telefonului, deschidem aplicațiile preferate.
Tabloul creionat mai devreme este, desigur, unul cît se poate de îngrijorător. Însă îngrijorătoare este, cred eu, și tentația pe care o avem de ceva vreme în a crea o nouă panică morală în jurul acestor noi tehnologii și de a supralicita toxicitatea acestora. Cînd telefoanele mobile, rețelele sociale și Internetul ajung să fie țapul ispășitor pentru orice problemă socială pe care o observăm, de la distrugerea democrațiilor liberale occidentale la creșterea obezității, poate că n-ar strica să stăm și să reflectăm, în primul rînd, la măsura în care modul în care am cercetat acest subiect este cel mai potrivit. Simplificînd – din rațiuni de spațiu și context –, aș dori doar să remarc că avem unele motive să fim sceptici cu privire la o parte a studiilor menite să cartografieze aceste probleme, cel puțin dacă luăm în considerare unele aspecte care vizează metodologia cercetărilor, nevoia constantă de reluare a acestor studii, dar și propensiunea noastră către a confunda, uneori, corelația cu cauzalitatea.
În plus, dincolo de aceste aspecte (să le spunem tehnice) ale cercetării subiectului, o relevanță deosebită o mai au și angajamentele valorice cu care ne lansăm în aceste analize. De pildă, impactul pe care dispozitivele inteligente și rețelele sociale îl au la adresa atenției noastre este de netăgăduit. Impresia pe care mi-o lasă parcurgerea multor studii sau luări de poziție ale criticilor acestor noi tehnologii este însă că oamenii sînt, în esență, niște ființe aproape lipsite de autonomie, complet maleabile în mediile toxice în care sînt imersați și, în consecință, victime perpetue ale lumii exterioare digitale.
Studierea oricărui fenomen complex cred că ar trebui să se facă, în general, de pe o poziție de smerenie epistemică, cu precauția și nuanțele de rigoare necesare, cu deschiderea către critică și cu înțelegerea contextului istoric al acestuia. De aceea, cred eu, noul proiect de cercetare și editorial al celebrului psiholog american Jonathan Haidt este unul demn de luat în seamă în conexiune cu problema toxicității noilor tehnologii (în special social media) și a impactului acestora la adresa sănătății mentale a adolescenților. Găzduit de platforma Substack, blog-ul lui Haidt („After Babel”) este un exemplu de cum ar trebui să arate știința deschisă și colaborativă. Haidt inventariază dovezile empirice menite să susțină ipoteza sa de lucru privitoare la faptul că social media este principala cauză a epidemiei de depresie și suicid în rîndul tinerilor din ultimul deceniu, cu un impact semnificativ în rîndul adolescentelor, dar acordă de fiecare dată o atenție deosebită tuturor criticilor pe care le primește. Unul dintre cele mai îngrijorătoare aspecte observate de Haidt este următorul: o creștere a utilizării rețelelor sociale de la două la cinci ore pe zi conduce la o triplare a ratei depresiei în rîndul adolescentelor (în vreme ce în cazul băieților este vorba despre o dublare a acesteia).
O asemenea descoperire atrage însă atenția către un fapt cît se poate de comun: noile tehnologii pot fi deosebit de toxice la adresa categoriilor de persoane care, asemenea adolescenților, sînt mai vulnerabile (din rațiuni morale sau epistemice). Pentru ceilalți însă, utilizarea acestor noi tehnologii constituie, de fapt, o lărgire a sferei responsabilității: în loc să ne privim ca pe niște simple marionete, ar fi mai benefic să reflectăm, mai des, la modul în care ne petrecem timpul online și la măsura în care acesta este un timp petrecut într-un mod satisfăcător sau util. Așadar, deși poate părea dificilă de atins, bunăstarea digitală este posibilă dacă vom avea disponibilitatea de a ne cultiva cîteva virtuți tehnomorale atît de necesare astăzi: autocontrolul, empatia, grija, smerenia și flexibilitatea.
Radu Uszkai este asistent universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane, ASE București și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.
