Despre scrisul sezonier
Nu știu dacă pot numi reconversie bîțîitul meu literar recent. Asta pentru că sînt un simplu sezonist în zona literară. De doi-trei ani trec periodic granița și profit de indulgența vameșilor. Însă nu am viză de lungă ședere. Mă întorc repede la ale mele. 99% din timpul meu este ocupat de job. Nu de literatură, din păcate. Scrisul este pentru mine Grecia. Vacanța aia anuală în care sar de pe stînci în Mediterană, fac scufundări pînă îmi pocnesc sinusurile și înot cu orele pînă ating o ciudată epuizare care mă gîdilă. Apoi ies pe plajă și, în timp ce simt sarea de mare cum se cristalizează și îmi strînge pielea, mă uit la apa turcoaz și-mi promit solemn că-mi vînd tot ce am, cumpăr un bungalou pescăresc și mă retrag acolo forever. Însă tot ca sezonist mă reîntorc. Planul se surpă întotdeuna pe la Ruse. Cam așa stau treburile și cu literatura, care mi-ar fi plăcut să fie reconversia mea totală, încremenirea într-un Mr. Hyde relaxat, dar sucurile gastrice nu sînt alcaline. Rămîn (și în mod cert voi rămîne tot timpul de acum înainte) un arhitect care scrie pe ciupite. Și nu sînt singurul. Văd că toată lumea ciupește. Asta pentru că nu se poate trăi din scris pe meleagurile noastre. Literatura română este plină de bubițe roșii pe care și le scarpină pînă la sînge. Și nu, nu este deloc o „literatură obosită“ (așa cum remarca Márquez auzind că autorii români scriu în week-end-uri, între demisii sau după zece ore de job) din moment ce reușește să-și alunge atît de energic roiul de scriitori țînțari ce-i ciupesc pielea cu înțepături scurte.
În ceea ce mă privește, m-am instalat într-o resemnare mioritică vizavi de schizofrenia născută din conlocuirea celui-care-scrie (pe apucate) cu cel-care-proiectează (zilnic). Deși am scris în secret timp de 15 ani, fără să arăt nimănui, abia după ce am publicat primul micro-roman am început să aud cîntecul sirenei din apele literaturii. Îl auzeam și înainte, dar mi se părea o bolboroseală. Acum îl aud HD. Cel puțin așa mi se pare. Poate era mai bine înainte. Nu că acum aș lua prea în serios toată treaba asta cu literatura, dar înainte de publicare eram singur pe terenul de fotbal. Făceam ce voiam. Dădeam la vinclu de la mijlocul terenului, șutam mingea peste școală. Nu mi păsa. Acum trebuie să mă feresc de piedici, să driblez, să-mi exersez jocul la cap (am un joc la cap foarte deficitar).
Așadar, vorbim de o reconversie periodică, a cărei apariție/dispariție este asemănătoare curgerii temporare a rîului Călmățui. Această reconversie periodică mi-a fost activată după cursul de creative writing făcut cu Marius Chivu și Florin Iaru. Deși scriam din liceu, oamenii ăștia doi – la care țin foarte mult – au reușit să mă monteze cumva. Mi-au dat încrederea pe care nu o aveam înainte. Mi-au sădit certitudinea că „da, îmi place pe aici, vreau să mai stau“. Înainte să-i întîlnesc, tăiam cam 90% din tot ce scriam. Am șters/masacrat peste o sută de povestiri și două mici romane de-a lungul anilor. A nu se interpreta că post-curs mi-a fost inoculată o doză de indulgență, din contra, am început să fiu mult mai atent la detalii și, mai ales, am început să rămîn în literatură și peste program. Mi-au zgîndărit coaja de pe bubă și de atunci îmi tot pansez rana. Tamponările cu tifonul literar îmi scurtcircuitează în creier mici dureri electrice, ciudat de plăcute. Așa am devenit un workaholic de hobby. Cursul lui Florin și Marius nu este numai unul de „semnalare a greșelilor din scris“, nu este numai un filtru prin care „ies atîția scriitori cîți intră“, ci este (cel puțin așa a fost în cazul meu) și un moment de trezire literară, așa cum, în filme, spioni infiltrați de mici în țara inamică se activează după ani și ani la auzul unui cuvînt-cheie șoptit în prealabil sub hipnoză.
Pentru mine, acest prim hipnotizator într-ale scrisului a fost profesorul meu de literatură din liceu – poetul, criticul și prozatorul Mircea Țuglea –, plecat dintre noi mult prea repede. El mi-a fost tătucul spion ce mi-a amorsat mica bombiță cu ceas ce avea să explodeze abia după cursul celorlalți doi spioni, căci există o conspirație pynchoniană a acestor scouter-i literari ce-și dau mîna la decade distanță, fără să se cunoască între ei. Cu Mircea, orele de română căpătau un design high-tech de navă spațială ce călătorește prin hiperspațiu și aterizează în cele mai ciudate colonii literare. Suda trecutul de prezent prin găuri de vierme și reușea să ne conecteze 4D la literatură. În mod sigur, pe o astfel de planetă, într-un sejur dintre două salturi hiperluminice, am fost infectat cu un bizar organism pentru ca alien-ul să eclozeze din mine recent.
În concluzie, printre punctele de sprijin ale reconversiei mele periodice, un loc privilegiat îl au aceste întîlniri providențiale cu specialiști în explozibil literar.
Tudor Ganea este arhitect și scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Miere, Editura Polirom, 2017.
Foto: flickr
