Despre recunoștință ca virtute socială
Mi-am trăit aproape jumătate din viață, ultimii 17 ani pentru a fi mai precis, în București. Venind din Brașov (deci nu chiar din Cluj sau Timișoara), sînt mai multe lucruri care mi-au provocat un relativ șoc cultural, de la modul de-a dreptul haotic în care oamenii trec uneori strada (o mai fi oare vreun oraș în Europa unde atît de mulți părinți trec strada pe roșu în fugă cu un cărucior după ei?) la forme mai degrabă bizare de salut (de ce ai zice „bună”, cînd niște simple „salut” și „servus” îți sînt la îndemînă?). Puține lucruri m-au frapat însă la început mai mult, și chiar continuă să o facă în prezent, decît reticența uzuală a locuitorilor din București de a spune „mulțumesc” ori de a răspunde la recunoștința altuia printr-un simplu „cu plăcere”. La o primă vedere, nu e nimic straniu la mijloc, ci pur și simplu ceva endemic traiului într-un oraș mare: cînd casierul sau casiera de la supermarket-ul de la colțul străzii interacționează cu mii de oameni zilnic, îi este mai greu să accepte ori să replice în vreun fel la recunoștința unui client. Orașele mai mari sînt pur și simplu mai birocratice, mai reci, mai impersonale, și poate că nu e nimic în neregulă cu asta.
Cînd avem o datorie morală de a fi recunoscători?
Poate pentru că este cea mai calmă dintre pasiuni, așa cum îi spunea Hume, recunoștința a suscitat un interes mai mic în istoria reflecției filosofice decît ura, furia sau curajul. Departe de mine gîndul de a spune că este doar o notă de subsol dacă ne gîndim la cîțiva dintre filosofii care au avut ceva de zis pe această temă (de la Cicero, Seneca sau Marcus Aurelius în Antichitate la Hobbes, Adam Smith sau Kant mai aproape de zilele noastre), însă nici în cazul lor, poate cu excepția stoicilor, recunoștința nu a făcut parte din centrul preocupării lor filosofice. Cu toate acestea, nu este dificil să încropim un scurt ghid de utilizare a recunoștinței punînd în centru următoarea întrebare: cînd avem o datorie morală de a fi recunoscători?
Într-un articol recent, filosoful Tony Manela schița tocmai un asemenea ghid, aducînd în discuție cîteva condiții importante pe baza cărora putem vorbi despre această datorie. În primul rînd, persoana către care recunoștința noastră ar trebui să se îndrepte trebuie să fie un agent moral, adică să fie cineva sau ceva capabil să ia decizii morale și să facă distincția dintre bine și rău. Metaforic vorbind, putem să ne simțim recunoscători pentru că afară este o vreme frumoasă, ori că pisica noastră nu ne-a trezit la ora 5 dimineața pentru că voia un pliculeț, însă fenomenele meteo sau dorințele companionilor noștri non-umani sînt în afara unei categorii de acțiuni pe care le putem cataloga drept intenționale. În al doilea rînd, acțiunea intențională pe care un agent moral o face și care ne produce un beneficiu ar trebui să cadă sub incidența supererogației. Cu alte cuvinte, trebuie să fim recunoscători altora nu atunci cînd aceștia își fac simpla datorie, ci atunci cînd acțiunile lor merg dincolo de datorie și acestea presupun un anumit tip de cost (timp, bani ori un sacrificiu emoțional) în a fi duse la bun sfîrșit. Nu în ultimul rînd, beneficiul pe care acțiunea ni-l produce trebuie să fie unul real și dorit de noi.
Sigur, tuturor acestor condiții li se pot pune niște semne de bemol. Uneori, cineva (sau ceva, cum ar fi un context politic dificil) îți poate oferi un imbold de a-ți dezvolta niște virtuți morale (de exemplu, curajul) pe care altfel nu le-ai fi dezvoltat. Alteori, cineva are o datorie să facă ceva, însă condițiile în care persoana respectivă muncește (un mediu de lucru toxic, sarcini repetitive etc.) fac îndeplinirea acesteia mai dificilă. Poate tocmai de aceea, de fapt, ar trebui să înțelegem datoria de a fi recunoscători nu doar în termeni cromatici de tipul alb și negru, ci și în nuanțe de gri, pe un spectru. Poți fi mai mult sau mai puțin recunoscător față de cineva, însă este de netăgăduit că unele dintre beneficiile pe care ceilalți ni le aduc creează o asemenea obligație în noi.
Psihologia morală a recunoștinței: cui prodest?
Cînd rostești numele lui Hobbes în preajma unor persoane care se ocupă de filosofie, mintea lor va zbura, invariabil, la celebra butadă despre cum, în anumite condiții, viața oamenilor este condamnată să fie sărăcăcioasă, brutală și scurtă. Poate că tocmai de aceea este ciudat că, printre legile naturii (adică niște reguli generale ale interacțiunilor umane pe care le descoperim cu uzul rațiunii), Hobbes includea și recunoștința. Cercetări recente i-au dat însă dreptate atît lui, cît și altui mare „părinte fondator” al liberalismului european, Adam Smith, care vedea în recunoștință una dintre emoțiile noastre sociale de bază. De pildă, cercetătorii din psihologia morală văd în recunoștință una dintre pietrele de temelie ale vieții noastre într-o comunitate. Aceasta funcționează nu doar ca un barometru moral, ci ne și stimulează să acționăm pozitiv la adresa altora și ne consolidează viața morală, încurajîndu-ne să le mulțumim celor care ne-au ajutat. Arhitectura socială a unei comunități în care recunoștința e văzută ca o așteptare rezonabilă reprezintă un sistem social virtuos, care promovează sociabilitatea pe scară largă și ne ajută, colectiv, să ne atingem scopurile individuale. Recunoștința, așadar, nu este doar o potențială datorie morală, ci și o genuină virtute socială. Poate că un București în care am spune mai des „mulțumesc” și „cu plăcere” n-ar fi unul în care toate problemele presante s-ar rezolva ca prin minune, dar ar fi un prim pas necesar în recunoașterea alterității celuilalt și beneficiilor pe care ni le aducem, constant, unii altora.
Radu Uszkai este asistent universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane, ASE București și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.
