Despre neputință

Chiar gîndul că trebuie să scrii ceva despre spaime îţi declanşează neliniştea, nu-i aşa? Le simţi cum se adună, care mai de care mai mare şi mai dichisită, cerînd un loc în faţă, să scrii despre ea prima. Cîndva, observînd progresul bolii tatălui meu, pragurile pe care le-a trecut – unul dintre ele fiind o operaţie după care mintea lui întîrzia să se întoarcă, adică era treaz, dar nu era el, ci o fiinţă care se zbătea legată de pat –, mi-am spus că cel mai tare mă sperie creierul, care se poate hotărî oricînd să se închidă, să te dea afară din propriul corp. Încă am spaima asta, că spaimele nu au leac, bineînţeles, dar am învăţat în timp că poţi vorbi cu ele, ţi le poţi apropia pînă cînd ajungeţi să aveţi un soi de prietenie. Dar acum cred că cea mai mare dintre spaimele mele se numeşte Neputinţa. Ea e cea care mă sufocă, o simt cum mi se ridică din piept şi mi se aşază pe gît, ca un leu uriaş, cald şi moale, care nu se lasă alungat. Neputinţa de toate mărimile: cea în care asculţi discursul deraiat al unor oameni şi ştii că, orice le-ai spune, nu le poţi schimba părerea, dar tot le spui; cea pe care o simţi cînd treci pe lîngă animale abandonate; cea pe care o simţi cînd copilul tuşeşte toată noaptea şi ştii că pînă dimineaţă nu poţi să faci nimic, i-ai dat toate medicamentele pe care le aveai în casă, şi dormi iepureşte; cea pe care o simți faţă de propriul corp, care îşi dezvoltă boli fără să te avertizeze, sau îţi dă semnale înşelătoare; cea în care stai pe margine cînd îţi moare un părinte, pentru că nimeni nu mai poate face nimic, şi doar asta ţi-a rămas, aşteptarea; cea pe care o simţi cînd vezi ororile războiului din Ucraina, familii omorîte, femei și fetițe violate, animale pierdute, copii pe al căror spate părinţii au scris cu un marker numele şi adresa. Neputinţa pe care o simte raţiunea în faţa absurdului şi a ticăloşiei generalizate, care par a fi de neoprit, o, Doamne. E o spaimă de moarte aici, în diferite forme: spaima de moarte a corpului (al tău sau al celuilalt), spaima de moarte a sinelui și a întregii lumi raționale, cu toate valorile ei, și de înlocuire a lor cu un non-sine și o non-lume, una în care minciuna e prezentată, și chiar cu mare cinism, drept adevăr. Și atunci, mintea intră în apărare: lumea asta nu poate deveni reală, își spune ea, e o ficțiune. Dar apoi își amintește de 1984 și de alte distopii. Pe urmă zîmbește amintindu-și ce și-a spus cînd a aflat că pot învăța și reproduce cuvinte corbii: ia uite ce chestie, credeam că e o ficțiune poezia lui Edgar Allan Poe, dar corbul ăla e foarte posibil să-i fi spus Nevermore.

Spaimele nu au leac, cum ziceam, dar pot fi îmblînzite. Naşterea fiului meu şi moartea tatălui meu sînt două evenimente care m-au educat şi încă o fac. În ce priveşte relaţia mea cu lumea exterioară: nu mai suportam să mă uit pasivă la ce se întîmplă în jur. Mă irita gîndul călduţ că asta nu mă priveşte pe mine, lasă că se va ocupa altcineva. Brusc, nu mai puteam trece pe lîngă anumite situaţii fără să fac ceva, oricît de mărunt. Să dau ceva de mîncare animalelor care-mi ieşeau în drum. Să iau un pui de pisică abandonat, care zăcea lîngă un gard, aşteptînd moartea, şi să-l duc cu taxiul la o clinică veterinară. Să alerg noaptea, pe stradă, după o căţeluşă abandonată, ca să o duc la un adăpost – e o amintire grozavă asta, iar de cîte ori îmi pun faptele în balanţă, mă ung pe suflet cu ea. Cum alergam în noaptea Sfîntului Andrei în jurul unei maşini, eu într-o parte, căţeluşa în cealaltă, pînă cînd, poate pentru că obosise, poate pentru că renunţase pur şi simplu la luptă, poate pentru că înţelesese din vocea mea că vreau să o ajut, a înlemnit pe trotuar şi m-a lăsat să o iau în braţe.

Multe forme are Neputinţa. O văd pe mama stînd lîngă patul meu de spital, pe cînd aveam doi ani, apoi douăzeci. Îmi văd degetele de la paisprezece ani, mîncate de o eczemă alergică, ce mă face să mă izolez, să-mi fie ruşine să plec în vacanţă, şi-l aud pe tata spunîndu-mi că, dacă ar putea, mi-ar lua el bubele, pe mîinile lui. Îl văd pe fiul meu moleşit de febră şi pe mine tot ridicîndu-mă să-i pun mîna pe frunte, tot aşteptînd să acţioneze medicamentul, stînd de veghe, întinsă lîngă el. Îl văd în biserică pe soţul meu, cu ochii roşii şi privirea pierdută, lîngă sicriul în care se află tatăl lui, şi nu-i pot lua durerea, tot ce pot face e să-i transmit din priviri că-l înţeleg.

Diana Geacăr este scriitoare și traducătoare. Cea mai recentă carte a sa este volumul de povestiri Sirina și alți monștri din Saad, Editura Casa de Pariuri Literare, 2021.