Despre forţa şi neputinţa cuvîntului scris
După incredibila vară politică la care am asistat stupefiat, discuţia despre o nouă Constituţie mi se pare uşor prematură. Nu pentru că nu ar fi necesară, ci pentru că un nou proiect constituţional nu pare realizabil în contextul în care prima grijă a principalelor forţe politice este să-şi desfiinţeze adversarii. Criza politică de anul acesta m-a făcut cu mult mai atent la importanţa cuvîntului scris decît am fost pînă acum. Într-o democraţie profund conflictuală, aşa cum este a noastră, consensul pare extrem de îndepărtat. Cîteodată pare chiar dubios, căci ne-am învăţat ca politicienii noştri să fie consensuali numai la rele (cînd îşi oferă avantaje sau cînd vor să îngrădească o acţiune a justiţiei asupra unuia de-al lor).
Cuvîntul scris trebuie să fie lege; dar vara ce-a trecut tocmai ne-a arătat că nu este suficient. Trebuie să ai mult mai multe cuvinte scrise care să apere cuvîntul scris. Problema este că uneori, datorită beţiei de cuvinte scrise dintr-un document (lege etc.), nu mai înţelegem esenţa a ceea ce ar trebui să exprime cuvîntul scris. Şi, mai rău, printre cuvintele care exprimă principii frumose şi necesare, se infiltrează cuvinte menite să uzurpe înseşi principiile. Sînt meşteşugit formulate, precis şi intenţionat introduse. Polisemantice, avem impresia că au fost inserate din lipsă de inspiraţie sau din precipitare avocăţească.
Spun toate astea pentru că acum, cînd Constituţia şi legile ce i se subsumează sînt folosite drept armă şi scut, îmi este frică de ce ar putea să iasă dintr-un nou proiect constituţional. Sînt unii (printre care mă număram şi eu) care vor o separare clară, fără echivoc, în ceea ce priveşte împărţirea atribuţiilor din cadrul Executivului compus din Guvern şi preşedinte. Tot aceştia militează pentru a clarifica o dată pentru todeauna de unde vine puterea Executivului: de la Parlament – şi atunci ne facem republică parlamentară (unde partidele sînt la putere) – sau direct de la oameni – caz în care ne facem republică prezidenţială (unde sîntem la mîna unui singur om şi a unei eventuale camarile). În urma verii nebune încep să cred că părintele Constituţiei, Antonie Iorgovan, în prostia sau genialitatea sa, ne-a nimerit sau ne-a cunoscut foarte bine ca popor şi societate cînd a venit, la aproape doi ani de la Revoluţie, cu o Constituţie care o scaldă aşa cum ştim... şi nu lasă puterea în totalitate la nimeni.
Deşi Parlamentul reprezintă esenţa democraţiei, democraţia nu poate fi redusă la Parlament. Tirania parlamentară (adică a majorităţii parlamentare) este la fel de periculoasă ca orice altă formă de tiranie – şi orice liberal autentic ar trebui să ştie asta înainte de a fetişiza această instituţie în discursul public, cînd îi convine. Ei uită că democraţia parlamentară nu este un scop în sine, ci un mijloc de a obţine libertăţi individuale pentru toţi (Hayek). Liberalii adevăraţi argumentează că tirania parlamentară este chiar mai periculoasă, pentru că se foloseşte abuziv de regula majorităţii pentru a băga pumnul în gură minorităţilor şi oponenţilor politici. „Parlamentele reprezintă majoritatea şi există tendinţa de a crede că voinţa lor este supremă, incontestabilă, deoarece tocmai ele reprezintă voinţa suverană a majorităţii. Acoperirea furnizată de dorinţele majorităţii este cel mai bun pretext pentru abuzul de putere“ (Adrian-Paul Iliescu). Democraţia de orice formă nu înseamă nimic fără garanţii constituţionale precise şi suficiente. Democraţia, pentru a fi liberală (alta mai bună nu cunoaştem), este dependentă de Constituţie.
Aici se îndreaptă principala mea grijă după istorica vară a anului 2012: după alegerile locale, USL-ul a început să viseze la posibilitatea obţinerii (sau formării), după alegerile parlamentare programate în iarnă, a unei aşa-numite majorităţi constituţionale care să-i permită modificarea Legii Fundamentale. Aşa cum a reuşit Viktor Orban în Ungaria. Aşa a reapărut tema acum în spaţiul public şi de aceea vorbim despre necesitatea unui nou proiect constituţional. Plus că şi PDL are în propriul program de guvernare ca obiectiv modificarea Constituţiei.
Revizuirea Constituţiei are nişte limite procedurale (art. 150). Tot mulţumită lui Antonie Iorgovan şi celor care au lucrat la proiectul iniţial de Constituţie. Să propunem schimbări trebuie să ne strîngem vreo 500.000 sau să se adune un sfert de deputaţi şi un sfert de senatori. Mai poate fi modificată şi la propunerea preşedintelui, dacă i-o cere Guvernul. Pînă aici pare floare la ureche, dacă ai şi Preşedinţia, şi Guvernul. Noroc că la următorul articol e nevoie de două treimi din senatori şi deputaţi (separat) sau de trei pătrimi dintre ei (reuniţi) dacă nu se înţeleg pe noul proiect de Constituţie. Ceea ce este mai greu.
Spuneam că politicienii se luptă folosind Constituţia drept bîtă sau apărătoare după cum le foloseşte şi în funcţie de cîtă putere au acumulat în alegeri. De aici şi implicarea tot mai frecventă şi providenţială a Curţii Constituţionale. E greu de crezut că principalele forţe politice vor cădea de acord pe un proiect de Constituţie. E de aşteptat ca fiecare să-şi trimită cei mai mari şi mai tari jurişti constituţionalişti pentru a negocia la sînge fiecare virgulă. Bătaia nu ar fi pe valori sau principii, ci pe articole care fixează limitele transferului de putere. Fiecare ar încerca să-şi consolideze poziţia în funcţie de statu quo-ul la care negociază, uitînd că roata se poate întoarce cu fiecare ciclu electoral.
Discuţia este oricum prematură pentru că cele două forţe oponente nu şi-au făcut publice proiectele constituţionale, ci doar (voalat) poziţiile: USL doreşte un stat în care atribuţiile preşedintelui să fie mult limitate (probabil republică parlamentară) şi ştim că PDL-ul doreşte punerea în practică a rezultatelor referendumului din 2009 pentru a avea Parlament unicameral şi maximum 300 de parlamentari. Victor Ponta a declarat în iulie 2012 că nu susţine varianta cu 300 de parlamentari.
Probabil că 2013, anul anunţat de USL pentru o reformă constituţională, nu ar fi un an tocmai bun pentru a repune pe poziţii solide temeliile democraţiei noastre. Bine ar fi să avem un proiect de Constituţie întors pe toate părţile şi negociat literă cu literă de toate forţele politice, cu atenţie pentru a nu se strecura nici o portiţă prin care să iasă democraţia şi să intre tirania. O Constituţie impusă prin forţă parlamentară de o singură forţă politică ne-ar duce pe drumul pe care deja a apucat-o şi Ungaria, şi acel drum nu arată deloc bine. Nici o Constituţie nu este perfectă, dar nouă ne trebuie una blindată, care să blindeze statul de drept. Politologii, juriştii constituţionalişti, chiar şi experţii în relaţii internaţionale au avut un an bun.
Politicul le-a oferit un adevărat experiment, la scară naţională, pe care l-au urmărit desfăşurîndu-se în direct. Acest experiment ar trebui pus în curricula facultăţilor de ştiinţe politice şi studiat ca atare, detaşat, fără pasiune politică, pentru că studenţii vor înţelege mult mai bine importanţa legilor şi a Constituţiei. Şi vor înţelege şi că cuvintele filozofilor liberali nu sînt fără acoperire.
Ciprian Ciucu este director de programe la Centrul Român pentru Politici Europene.
Foto: L. Muntean
