Despre continuitate în și între mărire și decădere
● Două tipuri de structurare a comunităților. Ciclul de evoluție și de involuție al oricărui sistem social-politic este indisolubil legat de creșterea și descreșterea forței de atracție a ideilor care îl fundamentează. Continuitatea ideilor – în aceste procese inverse, de mărire și de decădere, dar mai ales în intervalul dintre ele – permite identificarea celor două tipuri principale de structurare a comunităților. Simplificînd, această teză afirmă că, în cele mai multe comunități, puterea politică se concentrează și se centralizează, astfel încît un grup restrîns sau chiar o singură persoană o folosește în interes propriu, supunînd și controlînd întreaga comunitate; în alte comunități, la început restrînse și puține ca număr, a fost testat un alt mod de organizare, prin împărțirea și specializarea puterii politice între entități diferite care cooperează și se controlează reciproc, astfel încît puterea să nu fie folosită în interesul propriu al deținătorilor ei, ci în interesul celor de la care este primită și pentru care este deținută. Primul tip de structurare a puterii a permis cristalizarea ideii imperiale în diferite ipostaze istorice, de-a lungul a peste patru milenii. Prin încercări repetate, timp de două milenii și jumătate, al doilea tip de structurare a puterii a consolidat ideea democratică prin determinații succesive, culminînd în ultimele două secole cu regimul politic al democrației constituționale.
● Ideea imperială. Imperiul este cea mai extinsă formă de organizare politică pe temeiul concentrării și centralizării puterii. Simplificînd, ideea imperială, de origine orientală, presupune existența unei structuri statale inițiale, care, odată ce a concentrat și a centralizat puterea în plan intern, trece la cucerirea, directă sau indirectă, a altor structuri statale; cuceritorul este centrul unei rețele teritoriale de putere, absorbind resursele celor cuceriți, care se situează la periferii.
Primul european care a întemeiat un imperiu a fost Alexandru Macedon. Dar imperiul său a fost, în cea mai mare parte, asiatic și african. Cu adevărat european a fost Imperiul Roman, extins și el în Africa și în Asia. Ideea imperială își începea astfel lunga istorie în Europa. Asociată cu creștinătatea, această idee a supraviețuit destrămării Imperiului Roman. Disputa dintre suveranii Sfîntului Imperiu Romano-Germanic, care s-au considerat continuatorii împăraților romani și ai lui Carol cel Mare, și papalitate a fost cadrul în care s-a împlinit această idee. Filip cel Frumos a tranșat această dispută, impunînd soluția cu valoare de principiu: „Regele Franței este împărat în regatul său”. Regele Franței a cîștigat astfel lupta atît pe frontul intern, consolidînd dominația asupra propriilor vasali, cît și pe frontul extern, afirmîndu-și suveranitatea față de papalitate și față de împăratul romano-germanic. Dubla victorie a lui Filip cel Frumos a avut două consecințe care au marcat în mod hotărîtor evoluția ulterioară a civilizației occidentale.
Eliberați de sub tutela spirituală a Papei și de sub autoritatea seculară a împăratului romano-germanic, suveranii europeni au putut să dezvolte relații pe bază de egalitate. Se consideră că astfel a luat naștere adevăratul drept internațional public, sistem normativ care reglementează relații de egalitate, între entități suverane. Din Evul Mediu s-a făcut pasul către modernitate, conceptul de suveranitate fiind deplasat de la monarhi către statele naționale.
Separația dintre puterea spirituală și puterea seculară a restaurat diferența făcută de Iisus prin îndemnul „(d)ați-i cezarului pe cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu pe cele ale lui Dumnezeu” (Marcu, 12, 17). Depășind influența principiului teocratic, de origine orientală, creștinismul s-a detașat de monoteismul iudaic monolitic și a consolidat dogma trinității. Dumnezeul unic și trinitar a luat locul Dumnezeului identic cu El însuși. Această deschidere către unitate și diversitate a permis postularea pluralismului mai întîi în relațiile internaționale, apoi în cercetarea și descrierea lumii și, în final, în sistemul politic al democrației constituționale.
După acest moment de clarificare politică și teologică, imperiile occidentale au păstrat aproape exclusiv dimensiunea seculară a ideii imperiale, reducîndu-i dimensiunea spirituală la un simplu simbol. Prin pacea westfalică din 1648 și prin Congresul de la Viena din 1815, ideea imperială a fost stăvilită în Europa, dar nicidecum exclusă, de principiul echilibrului marilor puteri, dublat de ideea sferelor de influență. Dreptul internațional public s-a adaptat la noua realitate, acceptînd, implicit sau explicit, că numai marile puteri sînt cu adevărat suverane, celelalte state intrînd într-o sferă de influență sau alta, ori pendulînd între acestea. În secolul XX, principiul echilibrului marilor puteri și al sferelor de influență s-a extins de la nivel european la nivel mondial.
În Răsărit, ideea imperială a fost continuată mai întîi de împărații bizantini, iar după căderea Constantinopolului, Imperiul Rus a pretins că este moștenitorului Imperiului Bizantin. Revoluția bolșevică nu a abolit ideea imperială, ci i-a înlocuit inițial doar temeiul autocratic panslavist cu temeiul dictaturii proletariatului. Concepția revoluției mondiale – ca reflex al ideii iacobine de republică universală, la rîndul ei o replică la ideea catolică de monarhie universală – a fost susținută de Troțki, dar abandonată de Stalin, în favoarea unui comunism național rusesc, printr-o adevărată întoarcere la țarism. Putin l-a continuat pe Stalin, desăvîrșind temeiul autocratic țarist al organizării puterii în Rusia de astăzi. Rusia a rămas astfel singurul imperiu din Europa, cu pretenția de a se extinde teritorial, direct sau indirect, în granițele fostei Uniuni Sovietice, și de a-și reface sfera de influență în Europa și Asia.
China – cu o istorie parțial diferită de Rusia, parțial comună cu aceasta, în perioada în care ambele erau țări comuniste – nutrește ambiții imperiale de și mai mare amploare. Din ciocnirea acestor ambiții imperiale, sub aparența unei alianțe, marele perdant va fi Rusia, care s-ar putea să ajungă un satelit economic al Chinei, chiar dacă va păstra impresia de mare putere nucleară.
● Ideea democratică. Această idee este una prin excelență europeană, cu rădăcini în civilizația greco-romană, impregnată treptat de principiile iudeo-creștine. Experimentat mai întîi în statul-cetate al Atenei, în alternanță cu regimuri politice aristocratice sau tiranice, iar apoi în Republica Romană, regimul democratic a fost posibil în acea perioadă într-o formă participativă, în acord cu sensul său etimologic, de putere a poporului. Împărțirea și distribuirea puterii între magistraturile cu temei electiv au presupus exercitarea acesteia nu în folos propriu, ci în folosul celor de la care a fost primită. Această nouă dimensiune a puterii are o expresie explicită în Evanghelia după Matei, în replica dată de Iisus ucenicilor săi, înainte de intrarea în Ierusalim: „Știți că ocîrmuitorii neamurilor domnesc peste ele și cei mari le stăpînesc. Nu tot așa va fi între voi, ci acela care va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru; și acela care vrea să fie întîiul între voi, să vă fie vouă slugă; precum nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața răscumpărare pentru mulți” (20, 25-28).
Ideea democratică părea să-și fi epuizat forța de atracție, nemaifiind experimentată într-o structură politică laică de-a lungul primului mileniu după Hristos. Resurecția ideii democratice în structurile de putere seculară a început în burgurile din Evul Mediu și în orașele-state italiene din perioada Renașterii. Asociată inițial cu dimensiunea participativă, această idee s-a confruntat cu problema imposibilității practice de a se concretiza în corpuri politice din ce în ce mai largi. Temeiul electiv al magistraturilor nu era compatibil decît cu corpuri politice restrînse. Reprezentarea verticală ascendentă a fost soluția acestei probleme. Pînă în epoca modernă, reprezentarea pe verticală era una exclusiv descendentă: de la Dumnezeu către monarhi, de la aceștia către vasali și alți supuși. În epoca modernă, acest tip de reprezentare pe verticală a continuat, prin evacuarea lui Dumnezeu ca sursă a puterii, care a fost confiscată în beneficiu propriu de liderii autoritari sau totalitari. Dar în epoca modernă a fost conceput și experimentat în practica politică și un alt tip de reprezentare pe verticală, cu sens ascendent. Puterea nu mai este delegată de sus în jos, ci de jos în sus. Prin această dimensiune reprezentativă ascendentă, ideea democratică a devenit compatibilă cu corpuri politice din ce în ce mai largi.
Totodată, principiului împărțirii puterii a fost asociat cu un sistem instituțional complex de cooperare și de control reciproc al puterilor statului, principiul libertății persoanei a fost asociat cu o structură solidă de drepturi subiective, în primul rînd cele fundamentale, de puteri și de libertăți speciale. Pentru împiedicarea derapajelor în toate aceste structuri de putere și pentru garantarea prerogativelor juridice ale persoanei, a fost nevoie de un aranjament constituțional și de constituirea unei autorități care să asigure continuitatea acestuia, prin cenzurarea abuzurilor puterii legislative. Recursul la dreptul natural a permis și a justificat astfel o nouă dimensiune a ideii democratice. Continuitatea acestei idei a fost asigurată printr-un efort de reflecție politică și de experimentare practică, de la Aristotel și Platon pînă în prezent, ceea ce a făcut posibilă nașterea și consolidarea regimului politic al democrației constituționale.
● E posibilă o altă viziune asupra relațiilor internaționale în beneficiul libertății? Anterior Războiului Rece, logica alianțelor militare era dominată de interese teritoriale și economice. Urmărind asemenea interese, tipul de regim politic era indiferent. Odată cu Războiul Rece, această logică a alianțelor a fost schimbată. Pentru prima dată lumea s-a împărțit în două mari tabere, una alcătuită din state în care, mai mult sau mai puțin riguros, erau respectate drepturile omului și principiul împărțirii puterii între autorități care cooperează și se controlează reciproc, iar cealaltă alcătuită din state – cele mai multe comuniste sau de orientare comunistă – structurate pe temeiul centralizării și concentrării puterii, cu consecința violării sistematice a drepturilor omului. În termeni care pot părea emfatici, dar care exprimă exact realitatea, lumea libertății s-a separat de lumea tiraniei.
Crescută ca iarba printre zidurile și stîncile ideii imperiale, ideea democratică, după ce părea să-și piardă respirația în perioada interbelică, și-a recîștigat suflul cu prețul Războiului Rece. Dar ideea imperială nu a murit. Ea trăiește în China și în Rusia. Războiul pornit de Rusia împotriva Ucrainei a despărțit apele de uscat. Lumea este iarăși împărțită ca în timpul Războiului Rece, dar nu în aceeași configurație. Astăzi, China se situează tot mai clar în poziția de lider al lumii dominate de ideea imperială, iar Rusia lui Putin este deja integrată adînc în această lume.
Vremea optimismului naiv și a speranțelor utopice a trecut. Fără a renunța la schimburile economice dintre cele două lumi, prudența îndeamnă la filtrarea acestor schimburi, astfel încît ele să nu mai creeze ca pînă acum avantaje competiționale ieftine sau gratuite pentru partenerii cu regimuri politice totalitare sau autoritare. Civilizația bazată pe democrația constituțională este asaltată frontal de regimurile imperiale, iar libertatea este negată în mod tranșant de tiranie. Privind cu realism lucrurile, șansele democrației constituționale sînt intacte. După această nouă confruntare, de cea mai mare amploare, între ideea democratică și ideea imperială, realismul – care presupune atît înțelegerea și gestionarea riscurilor unui război nuclear, cît și înțelepciunea de a reduce clivajele interne ale civilizației occidentale, evitînd creșterea lor prin ideologizare – ne îndeamnă să credem că ideea democratică va învinge prin forța naturală de atracție a libertății, prin inteligența, inventivitatea și solidaritatea oamenilor liberi.
Slava imperială trece, demnitatea și libertatea ființei umane rămîn.
Valeriu Stoica este avocat și profesor emerit de drept al Universității din București.
