Deschiderea plicului şi eul privat - interviu cu Antoaneta TĂNĂSESCU

Cartea coordonată de dumneavoastră – Erotographos 50+1, Scrisoarea de iubire, dragoste şi amor (Ars Docendi, 2010), un volum colectiv la care au contribuit 51 de persoane – este, după ştiinţa mea, singura dedicată exclusiv stilului epistolar din ultimul timp (şi nu numai…). Cum se explică absenţa interesului neaoş pentru studiul scrisorilor – literare sau nu?

Aş vrea să pornim de la ultimele pagini ale cărţii, dedicate bibliografiei. Este prima bibliografie asupra stilului epistolar pe care o cunosc, şi am făcut-o destul de complicat, pentru că nu au existat surse. Ce demonstrează aceasta? Că din cele aproape 100 de titluri tipărite sau online, cele româneşti ocupă cam 10 poziţii. Şi atunci ne putem întreba: de ce această trecere în umbră, marginalizare a epistolarului în conştiinţa românească?

Poate din cauza asta mă gîndesc să facem un studiu de caz, punînd faţă în faţă experienţa românească şi cea britanică. Anii sînt 1890, cînd apar cele Opt sau nouă sfaturi înţelepte pentru scrierea scrisorilor redactate de Lewis Carroll (Eight or Nine Wise Words About Letter-Writing, Oxford, 1890). Este o lucrare de bătrîneţe şi aceste sfaturi înţelepte ale lui au fost foarte cunoscute de contemporani şi preluate de urmaşi.

Întrebarea este de ce sînt ele preocupate mai ales de viaţa externă a corespondenţei – francare, înregistrare – şi mult mai puţin de viaţa ei internă, de retorica ei. Fac o divagaţie: un unchi al meu, profesor universitar, un fel de mentor, mi-a arătat, la un moment dat, un registru gros, în care ţinea evidenţa scrisorilor trimise de el în diverse puncte ale lumii. Ceea ce mi s-a părut aberant. Iată că Lewis Carroll ne spune că e nevoie de aşa ceva, şi că viaţa exterioară a scrisorilor e la fel de importantă ca şi cea interioară. Comportamentul epistolar e văzut ca o formă specifică a comportamentului în genere. Găsim legea europeană, pe care toate tratatele de comportament o dezvoltă, care presupune moderaţie, tact şi insonorizarea eului empiric.

De ce această interdicţie a pronumelui la persoana I?

„Eu“ nu există – şi asta se întîmplă încă din Antichitate. Constatăm această interdicţie a pronumelui „eu“ la Quintilian şi la alţi autori. Mă gîndesc că e un adevăr în asta: neasumarea pe faţă a cuvîntului „eu“, trecerea în registru secund a acestui pronume. Oarecum contemporan cu Lewis Carroll era Baudelaire, care vorbea de impersonalitatea deliberată a poemelor sale. Şi aici chiar mă apropii de un lucru important pentru mine, şi anume ascunderea pe cît posibil a eului privat ca formă de civilitate. Contrar fenomenului actual care exaltă, devoalează eul privat. Dar asupra acestei observaţii voi reveni.

Revenind la bibliografie: de ce britanicii au fost mult mai preocupaţi de scrierea corespondenţei decît românii?

Interesul pentru corespondenţă e diferit. Merită să facem o paralelă între lumea britanică şi cea românească. În 1890, cînd în Anglia erau publicate sfaturile lui Lewis Carroll, iar la noi apărea Adevăratul cod al manierelor elegante pentru junii de orice condiţiune care coprinde: Regulele bunei cuviinţe ale frumoaselor purtări şi ale etichetei. Arta de a se face cineva plăcut în societate. Scrisori de amor şi cereri în căsătorie. Limbagiul florilor pentru amanţi. Felicitări pentru zilele onomastice. Poezii pentru declamaţiuni în societate. Cele mai frumoase versuri şi toastele alese pentru petreceri etc., etc. întocmit după cei mai buni autori germani, francezi şi italiani, de Adolphe Steinberg.

Punem faţă-n faţă cele două volume: cel din 1890 în Anglia şi din 1897 la noi. În spatele lor stau lucruri diferite: în Anglia era o tradiţie a scrisorilor de cel puţin 100 de ani. În 1741 Samuel Richardson scrie, la cererea unor librari, Scrisori către şi pentru prietenii deosebiţi la cele mai însemnate ocazii (Familiar Letters on Important Occasions), o antologie de modele de scrisori. Din aceasta, scrisoarea nr. 138 a devenit sursa romanelor sale, Clarissa şi Pamela, care au avut un succes fulgerător şi au determinat crearea unui nou gen romanesc, romanul epistolar. Or, la 1890, asta era deja istorie în Anglia, oamenii nu se mai mirau de ce era scrisoarea şi ce voia ea.

În România, înainte de 1897 au fost doar cîteva titluri, majoritatea needitate imediat sau editate cu întîrziere, intrate în circuitul public mult mai tîrziu. La Sibiu, în 1803, Învăţături foarte folositoare pentru facerea răvaşelor sau scrisoarelor, contractelor sau testamentelor; apoi Epistolarul lui Timotei Cipariu, care va fi editat abia în 2005. Cam acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu Epistolariul românesc pentru facerea a tot feliul de scrisori ce sînt în viiaţa soţietăţii omeneşti, la multe întîmplări de lipsă, de Constantin Diaconovici Loga, apărut în 1841, dar editat abia în 1979. Exemplul cel mai caracteristic este Mateiu Caragiale, Codul epistolelor elegante, care va fi tipărit abia în 1979.

Găsim astfel mai multe explicaţii obiective în legătură cu această întîrziere a interesului teoretic al românilor pentru corespondenţă şi scrisori. Se poate vorbi de o tendinţă a marginalizării, a trecerii experienţei româneşti într-un registru inferior.

Tot la englezi a apărut prima carte poştală, citesc în cartea dvs.: Sir Henry Cole, în preajma Crăciunului din 1843, s-a gîndit că e prea obositor să scrie acelaşi lucru de mai multe ori şi a multiplicat un desen cu Merry Christmas and a Happy New Year to You! alături. Ce semnificaţie a avut acest lucru?

Deschiderea plicului a fost un gest istoric. Marcel Proust observa cum cartea poştală impune un anume mod de a scrie: o lipsă de inhibiţie, dar şi posibilitatea de a vorbi despre eul privat, ocultată în retorica clasică încă din Antichitate. Avem de-a face cu o expunere, nu cu o ascundere.

Mail-ul pe care îl folosim astăzi vine în continuarea acestei deschideri a plicului, a vizibilităţii atît a expeditorului, cît şi a destinatarului. Specificitatea noului mod de corespondenţă tocmai în asta constă. Acesta se caracterizează, printre altele, prin apariţia abrevierilor lingvistivce şi emoţionale. Ele au intrat, de altfel, în a zecea ediţie Oxford din 2001. De asemenea, prin trecerea spre o construcţie paratactică, lineară. Se pierde posibilitatea digresiunilor, a acoladelor. Or, ele însemnau viaţă intelectuală. Scurtimea şi parataxa sînt forme ale comunicării rudimentare. Cu acestea nu putem merge decît 5 m în jurul temei, şi nu 5 km.

Are destinatarul mesajelor vreun rol în aceste transformări?

Părerea mea este că lărgirea cîmpului epistolar e determinată de lărgirea calităţii destinatarilor. Cîţi destinatari, atîtea forme de mesaj. Această adaptare a structurii retorice a mesajului în raport cu destinatarul este o formă de şmecherie? De slăbiciune?

Statutul destinatarului ocupă un loc important, aşa cum se întîmplă şi cu cel al cititorului în cazul literaturii (nu ştiu dacă la concurenţă cu autorul). Destinatarul ar defini noul tip de mesaj.

Care credeţi că poate fi limita acestor schimbări ale comunicării în scris?

Se ajunge pînă la nongramaticalitate şi antigramaticalitate. Unele mesaje actuale nu ţin seama de majusculă, nici de virgule, de liniuţe, nici chiar de semnele de întrebare.

Aceste derogări de la stilul înalt se întîmplă din ce în ce mai frecvent. Întrebarea e pînă unde pot ajunge?

„Civilizaţia care reînnoieşte sileşte societatea să părăsească din vechile forme de viaţă năzuinţele prea înalte. Cavalerul devine le gentilhomme francez din secolul al XVII-lea, care mai întreţine o colecţie de concepţii de clasă şi de onoare, dar care nu se mai pretinde un apărător al credinţei, un ocrotitor al celor slabi şi asupriţi. Tipul nobilului francez face loc celui al gentleman-ului, descendent şi el, în linie dreaptă, din vechiul cavaler, dar temperat şi rafinat. În cazul prefacerilor succesive ale idealului s-a desprins, de fiecare dată, cîte un înveliş care devenise minciună“, spune Johan Huizinga, în Amurgul Evului Mediu.

Încerc să răspund la întrebarea lui Huizinga, aplicată felului în care se scrie azi: care este învelişul de minciună? Cred că răspunsul ar fi supralicitarea eului personal. Dacă eu l-aş folosi, cei de faţă nu ar şti cine e în spatele lui: profesoara sau femeia care locuieşte în strada cutare la nr. cutare, cu tot ceea ce implică această biografie. De aici şi tentaţia de vulgarizare şi chiar de violenţă a discursului. Pe acest „eu“ l-aş pune în paranteză. S-ar ajunge la o comunicare impersonală, dar cu foarte multe nuanţe.

Toate acestea nu înseamnă că modul în care se scrie astăzi este inferior celui de altădată. Nu cred că trebuie să judecăm lucrurile în termeni de inferioritate/superioritate. Prefer să-l caracterizez prin cuvîntul salvator „altfel“.

Antoaneta Tănăsescu este prof. univ. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti.

a consemnat Iaromira POPOVICI