Deschiderea plicului şi eul privat - interviu cu Antoaneta TĂNĂSESCU

Publicat în Dilema Veche nr. 452 din 11-17 octombrie 2012
Deschiderea plicului şi eul privat   interviu cu Antoaneta TĂNĂSESCU jpeg

Cartea coordonată de dumneavoastră – Erotographos 50+1, Scrisoarea de iubire, dragoste şi amor (Ars Docendi, 2010), un volum colectiv la care au contribuit 51 de persoane – este, după ştiinţa mea, singura dedicată exclusiv stilului epistolar din ultimul timp (şi nu numai…). Cum se explică absenţa interesului neaoş pentru studiul scrisorilor – literare sau nu?

Aş vrea să pornim de la ultimele pagini ale cărţii, dedicate bibliografiei. Este prima bibliografie asupra stilului epistolar pe care o cunosc, şi am făcut-o destul de complicat, pentru că nu au existat surse. Ce demonstrează aceasta? Că din cele aproape 100 de titluri tipărite sau online, cele româneşti ocupă cam 10 poziţii. Şi atunci ne putem întreba: de ce această trecere în umbră, marginalizare a epistolarului în conştiinţa românească?

Poate din cauza asta mă gîndesc să facem un studiu de caz, punînd faţă în faţă experienţa românească şi cea britanică. Anii sînt 1890, cînd apar cele Opt sau nouă sfaturi înţelepte pentru scrierea scrisorilor redactate de Lewis Carroll (Eight or Nine Wise Words About Letter-Writing, Oxford, 1890). Este o lucrare de bătrîneţe şi aceste sfaturi înţelepte ale lui au fost foarte cunoscute de contemporani şi preluate de urmaşi.

Întrebarea este de ce sînt ele preocupate mai ales de viaţa externă a corespondenţei – francare, înregistrare – şi mult mai puţin de viaţa ei internă, de retorica ei. Fac o divagaţie: un unchi al meu, profesor universitar, un fel de mentor, mi-a arătat, la un moment dat, un registru gros, în care ţinea evidenţa scrisorilor trimise de el în diverse puncte ale lumii. Ceea ce mi s-a părut aberant. Iată că Lewis Carroll ne spune că e nevoie de aşa ceva, şi că viaţa exterioară a scrisorilor e la fel de importantă ca şi cea interioară. Comportamentul epistolar e văzut ca o formă specifică a comportamentului în genere. Găsim legea europeană, pe care toate tratatele de comportament o dezvoltă, care presupune moderaţie, tact şi insonorizarea eului empiric.

De ce această interdicţie a pronumelui la persoana I?

„Eu“ nu există – şi asta se întîmplă încă din Antichitate. Constatăm această interdicţie a pronumelui „eu“ la Quintilian şi la alţi autori. Mă gîndesc că e un adevăr în asta: neasumarea pe faţă a cuvîntului „eu“, trecerea în registru secund a acestui pronume. Oarecum contemporan cu Lewis Carroll era Baudelaire, care vorbea de impersonalitatea deliberată a poemelor sale. Şi aici chiar mă apropii de un lucru important pentru mine, şi anume ascunderea pe cît posibil a eului privat ca formă de civilitate. Contrar fenomenului actual care exaltă, devoalează eul privat. Dar asupra acestei observaţii voi reveni.

Revenind la bibliografie: de ce britanicii au fost mult mai preocupaţi de scrierea corespondenţei decît românii?

Interesul pentru corespondenţă e diferit. Merită să facem o paralelă între lumea britanică şi cea românească. În 1890, cînd în Anglia erau publicate sfaturile lui Lewis Carroll, iar la noi apărea Adevăratul cod al manierelor elegante pentru junii de orice condiţiune care coprinde: Regulele bunei cuviinţe ale frumoaselor purtări şi ale etichetei. Arta de a se face cineva plăcut în societate. Scrisori de amor şi cereri în căsătorie. Limbagiul florilor pentru amanţi. Felicitări pentru zilele onomastice. Poezii pentru declamaţiuni în societate. Cele mai frumoase versuri şi toastele alese pentru petreceri etc., etc. întocmit după cei mai buni autori germani, francezi şi italiani, de Adolphe Steinberg.

Punem faţă-n faţă cele două volume: cel din 1890 în Anglia şi din 1897 la noi. În spatele lor stau lucruri diferite: în Anglia era o tradiţie a scrisorilor de cel puţin 100 de ani. În 1741 Samuel Richardson scrie, la cererea unor librari, Scrisori către şi pentru prietenii deosebiţi la cele mai însemnate ocazii (Familiar Letters on Important Occasions), o antologie de modele de scrisori. Din aceasta, scrisoarea nr. 138 a devenit sursa romanelor sale, Clarissa şi Pamela, care au avut un succes fulgerător şi au determinat crearea unui nou gen romanesc, romanul epistolar. Or, la 1890, asta era deja istorie în Anglia, oamenii nu se mai mirau de ce era scrisoarea şi ce voia ea.

În România, înainte de 1897 au fost doar cîteva titluri, majoritatea needitate imediat sau editate cu întîrziere, intrate în circuitul public mult mai tîrziu. La Sibiu, în 1803, Învăţături foarte folositoare pentru facerea răvaşelor sau scrisoarelor, contractelor sau testamentelor; apoi Epistolarul lui Timotei Cipariu, care va fi editat abia în 2005. Cam acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu Epistolariul românesc pentru facerea a tot feliul de scrisori ce sînt în viiaţa soţietăţii omeneşti, la multe întîmplări de lipsă, de Constantin Diaconovici Loga, apărut în 1841, dar editat abia în 1979. Exemplul cel mai caracteristic este Mateiu Caragiale, Codul epistolelor elegante, care va fi tipărit abia în 1979.

Găsim astfel mai multe explicaţii obiective în legătură cu această întîrziere a interesului teoretic al românilor pentru corespondenţă şi scrisori. Se poate vorbi de o tendinţă a marginalizării, a trecerii experienţei româneşti într-un registru inferior.

Tot la englezi a apărut prima carte poştală, citesc în cartea dvs.: Sir Henry Cole, în preajma Crăciunului din 1843, s-a gîndit că e prea obositor să scrie acelaşi lucru de mai multe ori şi a multiplicat un desen cu Merry Christmas and a Happy New Year to You! alături. Ce semnificaţie a avut acest lucru?

Deschiderea plicului a fost un gest istoric. Marcel Proust observa cum cartea poştală impune un anume mod de a scrie: o lipsă de inhibiţie, dar şi posibilitatea de a vorbi despre eul privat, ocultată în retorica clasică încă din Antichitate. Avem de-a face cu o expunere, nu cu o ascundere.

Mail-ul pe care îl folosim astăzi vine în continuarea acestei deschideri a plicului, a vizibilităţii atît a expeditorului, cît şi a destinatarului. Specificitatea noului mod de corespondenţă tocmai în asta constă. Acesta se caracterizează, printre altele, prin apariţia abrevierilor lingvistivce şi emoţionale. Ele au intrat, de altfel, în a zecea ediţie Oxford din 2001. De asemenea, prin trecerea spre o construcţie paratactică, lineară. Se pierde posibilitatea digresiunilor, a acoladelor. Or, ele însemnau viaţă intelectuală. Scurtimea şi parataxa sînt forme ale comunicării rudimentare. Cu acestea nu putem merge decît 5 m în jurul temei, şi nu 5 km.

Are destinatarul mesajelor vreun rol în aceste transformări?

Părerea mea este că lărgirea cîmpului epistolar e determinată de lărgirea calităţii destinatarilor. Cîţi destinatari, atîtea forme de mesaj. Această adaptare a structurii retorice a mesajului în raport cu destinatarul este o formă de şmecherie? De slăbiciune?

Statutul destinatarului ocupă un loc important, aşa cum se întîmplă şi cu cel al cititorului în cazul literaturii (nu ştiu dacă la concurenţă cu autorul). Destinatarul ar defini noul tip de mesaj.

Care credeţi că poate fi limita acestor schimbări ale comunicării în scris?

Se ajunge pînă la nongramaticalitate şi antigramaticalitate. Unele mesaje actuale nu ţin seama de majusculă, nici de virgule, de liniuţe, nici chiar de semnele de întrebare.

Aceste derogări de la stilul înalt se întîmplă din ce în ce mai frecvent. Întrebarea e pînă unde pot ajunge?

„Civilizaţia care reînnoieşte sileşte societatea să părăsească din vechile forme de viaţă năzuinţele prea înalte. Cavalerul devine le gentilhomme francez din secolul al XVII-lea, care mai întreţine o colecţie de concepţii de clasă şi de onoare, dar care nu se mai pretinde un apărător al credinţei, un ocrotitor al celor slabi şi asupriţi. Tipul nobilului francez face loc celui al gentleman-ului, descendent şi el, în linie dreaptă, din vechiul cavaler, dar temperat şi rafinat. În cazul prefacerilor succesive ale idealului s-a desprins, de fiecare dată, cîte un înveliş care devenise minciună“, spune Johan Huizinga, în Amurgul Evului Mediu.

Încerc să răspund la întrebarea lui Huizinga, aplicată felului în care se scrie azi: care este învelişul de minciună? Cred că răspunsul ar fi supralicitarea eului personal. Dacă eu l-aş folosi, cei de faţă nu ar şti cine e în spatele lui: profesoara sau femeia care locuieşte în strada cutare la nr. cutare, cu tot ceea ce implică această biografie. De aici şi tentaţia de vulgarizare şi chiar de violenţă a discursului. Pe acest „eu“ l-aş pune în paranteză. S-ar ajunge la o comunicare impersonală, dar cu foarte multe nuanţe.

Toate acestea nu înseamnă că modul în care se scrie astăzi este inferior celui de altădată. Nu cred că trebuie să judecăm lucrurile în termeni de inferioritate/superioritate. Prefer să-l caracterizez prin cuvîntul salvator „altfel“.

Antoaneta Tănăsescu este prof. univ. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti.

a consemnat Iaromira POPOVICI

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
NYP: Minciunile oamenilor de știință cu privire la pandemia COVID-19. Virusul care a omorât milioane de oameni, posibil creat de om
La patru ani de la izbucnirea pandemiei de Covid, în SUA se aduc acuzații de falsificare a adevărului de către oamenii de știință, iar dr. Fauci este arătat cu degetul pentru că a ținut cu „big pharma”.
image
Copii forțați de părinți să stea la cerșit pe vânt și ploaie, printre mașini, pe un drum din Buzău
Poliția a pus capăt chinurilor la care au fost supuși mai mulți copii și un adult cu handicap chiar de către cei care ar trebui să aibă grijă de ei. Două cupluri din comuna buzoiană Siriu, care aveau relație de concubinaj, și-au obligat copiii și nepoții, minori și un adult invalid, să cerșească
image
Profesoară în vârstă de 30 de ani, găsită vinovată după ce a făcut sex cu doi elevi minori. Ce îi scria unuia dintre tinerii de 15 ani VIDEO
O profesoară de matematică din Marea Britanie, în vârstă de 30 de ani, supranumită „Bunda Becky” de către elevi, a fost găsită vinovată pentru că a întreținut relații sexuale cu doi adolescenți. În fața instanței, ea a încercat să dea vina pe comportamentul elevilor.

HIstoria.ro

image
Amânarea unui sfârșit inevitabil
„Născut prin violenţă, fascismul italian era destinat să piară prin violenţă, luându-și căpetenia cu sine“, spune istoricul Maurizio Serra, autorul volumului Misterul Mussolini: omul, provocările, eşecul, o biografie a dictatorului italian salutată de critici și intrată în topul celor mai bune cărţi
image
Căsătoria lui Caragiale cu gentila domnişoară Alexandrina Burelly
Ajuns director la Teatrul Naţional, funcţie care nu l-a bucurat atât de tare precum credea, Ion Luca Caragiale a avut în schimb o mare şi frumoasă împlinire: a cunoscut-o pe viitoarea doamnă Caragiale.
image
Bătălia de pe frontul invizibil al celui de-al Doilea Război Mondial
La izbucnirea războiului, în 1939, în Marea Britanie exista pericolul formării unei puternice coloane a cincea. Agenții Serviciului britanic de securitate (MI-5) au reușit să neutralizeze rețele importante de simpatizați pro-germani din Regatul Unit.