Demnitatea – între discurs asupra metodei și recursul la metodă

Cînd am primit provocarea de a scrie despre ce mai înseamnă conceptul de demnitate pentru adolescenți, am crezut că știu. După vreo două zile, a început să roadă viermele îndoielii: chiar știu?! După vreo două nopți, înclinam să cred că nu știe nimeni, iar gîndul acesta s-a instalat confortabil în mintea mea și mi-am regăsit somnul. N-a fost de prea lungă durată: m-am trezit spionînd fiecare gest și fiecare atitudine a adolescenților în mijlocul cărora trăiesc, doar-doar mi se revelează un adevăr de împărtășit lumii. N-a fost să fie... Astfel, m-am pomenit căutînd sprijin (și scuză) în preceptul cartezian: „Să nu accept niciodată ca adevărat ceva despre care eu nu știu în mod clar că este așa”. 

Nu mi-am propus să intru pe teritoriul filosofiei, nici al pedagogiei, nici al moralei. Nu am competența și nici dorința de a mi-o aroga. Nu încerc măcar să definesc demnitatea, pentru că, dincolo de accepțiunea comună, rămîne – din punctul meu de vedere – un concept subiectiv și vag. Ce pot oferi este o perspectivă lucidă (sper!) și binevoitoare asupra unei teme sensibile. 

În efortul de a minimiza erorile din răspunsul la provocare și de a evita căderea în clișee, am apelat tot la Réne Descartes, preluînd și aplicînd la tema propusă cele patru reguli ale sale. Iată ce a ieșit!

Regula evidenței

Indubitabil, corul celor care se plîng de adolescenții din ziua de azi este foarte vocal, de la masele largi la mass-media. La suprafață, vedem o generație care se îmbracă, vorbește, gesticulează altfel decît o făceau generațiile anterioare. Indivizi din această generație comit fapte care lezează demnitatea altora. Întîlnim tineri care trăiesc într-o lume parțial sau chiar total străină generațiilor mai vîrstnice. Ne intersectăm cu adolescenți care trebuie să facă față unor provocări despre care generațiile anterioare au doar o vagă idee sau nu au deloc. Buna intenție și dorința de a-i proteja pe tineri se lovește, de cele mai multe ori, de zidul ignoranței maturilor: cîți adulți știu ce reprezintă presiunea social media în eternele comparații cu ceilalți? Cîți cunosc și pot gestiona site-urile pe care navighează copiii lor? Cît știu despre cyberbullying și ce competențe au pentru a contracara ofensiva? Invit cititorii să completeze lista evidențelor, în funcție de experiența fiecăruia în ceea ce privește manifestarea demnității sau, dimpotrivă, a comportamentului nedemn.

Regula analizei

Ținînd cont de faptul că termenul „generație” revine frecvent în discuție, se impune o analiză sumară a clasificării și a caracteristicilor, cu tot riscul convenționalismului și al stereotipurilor asociate generalizării. 

Adolescenții de azi aparțin „generației Z”, crescută într-o lume digitală, în care sînt utilizatori intensivi ai tehnologiei și ai rețelelor sociale. Accesul la (orice) informație îi face mai receptivi la problemele sociale și de mediu, la egalitatea de gen, la critica sistemelor, dar și mai vulnerabili la expunere, în contextul lipsei unor mecanisme mature de gîndire critică. Părinții lor vin din „generația X” (născuți între 1965 și 1980) sau din „generația Y” (milenialii născuți după 1981). Cei dintîi au fost martorii revoluției tehnologice și ai dezvoltării economice, care le-au cultivat abilitatea de adaptare la schimbare; milenialii sînt primii crescuți în epoca Internetului și a ascensiunii mediului online. Bunicii adolescenților de azi vin din „generația Baby Boomers” (1946-1964). Dacă în Occident au fost martorii și protagoniștii mișcărilor pentru drepturi civile, în spațiul românesc au fost victimele oprimării libertății și ale privațiunilor comunismului. Disciplina, loialitatea față de tradiție și o doză de conformism sînt inerente condițiilor descrise. Totodată, raportarea la demnitate nu poate fi perfect aliniată. Nu voi continua retrospectiva, ci doar voi sublinia că sîntem cel puțin patru generații trăitoare într-o lume care doar pare aceeași: unii – reticenți sau refractari la mediul online, alții – locuitori ai acestui mediu. Mai mult, fiecare generație a găsit căi proprii de afirmare, pe care generația anterioară le putea califica drept inadecvate sau – de ce nu? – nedemne.

Regula sintezei

Nu pot să nu mă întreb cum ar fi arătat un articol scris de un adult de la începutul secolului al XIX-lea despre un tînăr de la mijlocul aceluiași veac. Practica duelului (pentru onoare, pentru iubire sau proprietate, pentru dispute de afaceri etc.) era o cutumă în diverse culturi. Intrarea în declin a acestei practici trebuie să-i fi părut adultului o abatere de la demnitate, un act de lașitate din partea tinerilor care preferau rezolvarea conflictelor prin dialog, mediere sau justiție. Prin analogie, mă întreb dacă nu putem vorbi despre forme diferite de reprezentare și de manifestare a demnității, la generații diferite. Din tot ce văd în jurul meu, în felia mea de realitate, pentru adolescenții de astăzi, afirmarea demnității este o chestiune esențială. Respiră aerul în care plutește conștiința că demnitatea umană este un atribut intrinsec al individului. Chiar dacă uneori o exprimă într-o formă care nu convine adulților, o fac. Chiar dacă uneori par hipersensibili, își afirmă demnitatea cu încăpățînare. Așadar, adolescenții de azi au metabolizat principiile și normele după care se ghidau generațiile anterioare și au sintetizat cum au putut, cum au crezut, cum i-am îndrumat (adică mai bine sau mai rău). Nu putem ignora faptul că, în parte, adolescenții noștri sînt și produsul educației în spiritul valorilor pe care am avut capacitatea să li le transmitem.

Regula evidenței cauzei

Eram întrebată dacă mai este demnitatea o chestiune de moralitate sau ține mai mult de orgoliu. Nu știu. Cred, însă, că între principii etern valabile și norme tranzitorii, moralitatea ghidează comportamentul oricărui individ. Cercetătorii oscilează între cauze biologice și evolutive ale moralității și cauze socio-culturale. Pendulez și eu între ipoteze: fie moralitatea este înțeleasă de adolescenți altfel decît de generațiile anterioare, fie și-a pierdut parte din prestigiu. Dacă este orgoliul o cauză sau o formă a exprimării demnității? Este greu de trasat granița: prin natura vîrstei, adolescentul are reprezentări exagerate despre sine însuși și caută validare socială. Generația aceasta respiră în mediul online. Acolo, într-o irealitate augmentată, este posibil să piardă calea și măsura. 

Pentru un ipotetic recurs la metodă și în loc de încheiere, las cîte un pasaj din două proze a doi dintre elevii mei, (adolescenți din clasa a X-a), premiați la un concurs recent. Cred că vocea lor vorbește despre relația cu timpul, cu timpurile, cu principiile și cu reperele pe care le caută, le găsesc sau le pierd.

„– Spune-mi, tinere, ce te doare? La vîrsta ta ești liber, ai toată viața în față, ai timp să faci orice îți dorești și să faci oricîte greșeli vrei, i-am spus eu, încercînd să-l liniștesc. 

– Bătrîne, o fi așa, timp în față mai e mult, însă mie mi-e teamă că problema e trecutul.” (Tudor)

„Selfies are fascinating [...] because they allow us to have a faux objectivity over ourselves that we are unable to adopt in everyday life. Eyes haven’t evolved for introspection, just for consumption, and when we take a selfie, we pretend we are someone else that sees us, since ultimately humans are social creatures, and while the selfie is arguably a selfish act, it is an escape from the loneliness that comes without our selfishness. We attempt to steal our own soul, retrieve it from the pressures exerted by the modern world, metamorphosing it into a little spectacle for our ego.” (Ștefan)

(„Selfie-urile sînt fascinante [...] pentru că ne permit să avem o obiectivitate falsă asupra persoanei noastre pe care nu o putem avea în viața de zi cu zi. Ochii nu au evoluat pentru introspecție, doar pentru consum, iar cînd ne facem un selfie, ne prefacem că sîntem altcineva care ne vede, deoarece în cele din urmă oamenii sînt creaturi sociale și, în timp ce selfie-ul este, fără îndoială, un act egoist, acesta este o evadare din singurătate care vine în lipsa egoismului nostru. Încercăm să ne furăm propriul suflet, să îl recuperăm din presiunile exercitate de lumea modernă, metamorfozîndu-l într-un mic spectacol pentru ego-ul nostru.”) (Ștefan)

Monica Columban este profesoară la Colegiul Național „Emil Racoviță” din Cluj-Napoca.