Delete butoane

Sînt o fiinţă digitală, cu ciber-cetăţenie. Cred că aşa m-am născut şi am trăit în bejenie pe lumea aceasta (şi altele, la fel de materiale) pînă la propagarea Internetului. Nu ştiu cum am făcut de am rezistat - dar îmi aduc şi acum aminte visele din copilărie, cînd îmi visam cutia poştală (cea "adevărată", de metal, din scara blocului) plină cu scrisori. Azi, visul meu se împlineşte, zi de zi, în forma sa electronică, uneori în măsuri cu asupra de măsură. Aşa că sînt foarte, foarte atentă ce mai visez, de la un timp încoace - că nu se ştie niciodată. Mă simt bine în modul de comunicare instant, în flexibilitatea lui copy/paste şi drag-and-drop, în insuportabila uşurătate a lui delete. Am în permanenţă un ecran sclipitor, oricît de mic, în faţă (sau în apropiere) şi penele de curent (ah, din ce în ce mai dese, cred că se pregăteşte o revoluţie) nu doar mă deranjează sau mă ţin din treabă, ci pur şi simplu mă exilează într-un timp pe care l-am uitat (de l-am ştiut vreodată). Nu cred că sînt "ciudată", cred pur şi simplu că unii dintre noi aşa funcţionăm, sîntem mai degrabă o rasă decît o castă. Îmi povestea o tînără doamnă că şi atunci cînd îşi caută cheile prin casă, dă în mintea ei search şi indexează poziţiile posibile. Copilul meu (evident al meu), de-l întrebai în copilărie de adresă, ţi-o dădea pe cea de e-mail, că acolo locuia el. Singurul lucru care mă deranjează la "noile tehnologii" sînt butoanele. Cred că acestea sînt concesii făcute mecanicii, care încă mai guvernează lumea aceasta (şi altele aidoma ei). Comanda vocală, citirea mişcărilor globilor oculari, micro-curenţii cerebrali - acestea fi-vor instrumente mai potrivite. Într-o etapă intermediară - zic - pînă cînd mintea noastră va comanda şi controla totul. Energia urmează gîndul - se spune la lecţiile de yoga. Ăsta-i ţelul. Şi, ca să includ şi partea de advocacy: Internetul wireless, peste tot şi oriunde - şi gratis - ar trebui recunoscut ca un drept fundamental al omului şi inclus în charte şi convenţii.