Delete

N-am înţeles niciodată de ce se dă delete masiv, fără discuţii, analize sau studii de specialitate, la tot ceea ce alţii au construit atît de dificil. Din păcate pentru sectorul cultural şi publicul larg consumator al actului de cultură, se pare că aceasta este viziunea şi politica Ministerului Culturii.

Relaţia mea cu Ministerul Culturii a început în 1990, imediat după Revoluţie. Au trecut de atunci aproape 25 de ani, însă relaţia a rămas aproape neschimbată, aş spune chiar dificilă, dansul contemporan şi sectorul independent rămînînd Cenuşăresele culturii. Poate singurul Prinţ pe care l-a avut dansul contemporan a fost Andrei Pleşu, cel dintîi ministru la Cultură după Revoluţie. El a oferit o mînă de ajutor dansului contemporan, prin înfiinţarea celor două companii Orion Balet şi Contemp, şi prin sprijinirea Proiectului româno-francez „La Danse en Voyage“. Acesta din urmă, rezultat direct al simpatiei franceze de care s-a bucurat România imediat după 1989, a fost, poate, proiectul care a dat oxigen noii generaţii de tineri dansatori şi coregrafi, şi a dus la apariţia grupului „Marginalii“.

Majoritatea celor 17 miniştri care au urmat, în bună parte numiţi politic, s-au dovedit a fi lipsiţi de viziune şi de înţelegere a sectorului cultural. După perioada de deschidere şi de înflorire de la începutul anilor ’90, din 1996 şi pînă în prezent, dansul şi arta contemporană au fost puse la zid în mod recurent, în favoarea tendinţelor tradiţionaliste.

În 1997, împreună cu Gabriela Tudor, lansam Fundaţia Proiect DCM (acum Fundaţia „Gabriela Tudor“), încercînd să construiesc un context favorabil pentru dansul contemporan. La puţin timp după obţinerea unor rezultate notabile (lansasem, la ArCuB, un Centru Inter/Naţional pentru Dans Contemporan, organizasem nişte festivaluri şi platforme de dans cu succes de public şi contribuisem la apariţia unei generaţii de tineri coregrafi şi dansatori), mi-am dat seama că nu există un viitor fără nişte acţiuni precise de advocacy. În 2001, lansam prima campanie de advocacy pentru dansul românesc sub titlul „Proiect realizat fără sprijinul Ministerului Culturii“, o iniţiativă care a avut impact la momentul respectiv. Ulterior, în 2002, împreună cu Vava Ştefănescu, organizam la Palatul Parlamentului un prim dialog între reprezentanţii Comisiilor de Cultură, reprezentanţii Ministerului Culturii şi ai comunităţii dansului, lansînd prima platformă de cereri pentru viitorul dansului românesc. Ca urmare a acţiunilor de guerilă culturală şi a interviurilor acide, eram invitat, la final de 2003, la o întîlnire cu Răzvan Theodorescu, unde eram pus la zid atît de colegii mei mai vîrstnici, foşti profesori, cît şi de ministru, avîndu-l ca singur aliat pe dl Ioan Tugearu, pe atunci consilierul său personal. La finalul discuţiei, mi s-a oferit o sumă de bani importantă pentru organizarea unei Gale Naţionale a Dansului, însă am refuzat, cerînd, în schimb, fonduri pentru realizarea unei stagiuni independente, acces la o sală de spectacole şi un buget pentru producţii coregrafice. Puţini ştiu că acea întîlnire a stat la baza creării ulterioare a Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, în 2004.

Puţin mai tîrziu, în ianuarie 2005, am trimis o scrisoare publică în atenţia dnei Mona Muscă, prin care solicitam consultarea sectorului cultural pentru legea de organizare a Administraţiei Fondului Cultural Naţional. La întîlnirea ca urmare a scrisorii, au participat peste zece ONG-uri culturale. Împreună, am obţinut modificarea legii, în cîteva puncte importante: posibilitatea ca un procent de 20% dintr-o finanţare publică să fie folosit pentru acoperirea costurilor de organizare a proiectelor culturale, accesul direct al artiştilor la fondurile publice şi crearea unui fond de mobilitate. Din păcate, la puţin timp după schimbarea ministrului, în 2007, artiştii au fost obligaţi să se transforme în persoane fizice autorizate, iar fondul de mobilitate s-a închis. Delete din nou. În 2006, demaram o campanie pentru eliminarea garanţiei de bună execuţie (de 10%) a proiectelor culturale, pe care ONG-urile culturale care primeau finanţări publice erau obligate, pînă în 2007, să o facă din surse proprii, pînă la finalizarea proiectului. La această iniţiativă, la care s-au aliat ulterior o serie de instituţii direct afectate de această măsură (ICR, CNDB, MNAC), precum şi alţi operatori culturali, au fost depuse petiţii la instituţiile abilitate – Ministerul Finanţelor, Prim-Ministrul, Ministerul Culturii. Prevederea a fost desfiinţată în 2007, uşurînd implementarea programelor de finanţare ale CNDB şi ale ICR – Programul „Cantemir“. Mai recent, am susţinut mişcări de proteste pentru salvarea de la desfiinţare a Centrului Naţional al Dansului (ultimul, în septembrie 2013 cînd, la iniţiativa dlui ministru Barbu, CNDB-ul urma să fie absorbit de Opera Naţională).  

Toţi miniştrii care au urmat după 2004, după primul moment de deschidere realizat prin apariţia CNDB şi deschiderea adusă de Mona Muscă, au aplicat formula delete pentru dansul contemporan, reducînd anual bugetul CNDB-ului, ajuns acum doar o glumă bună. Cum să susţii activitatea coregrafică a unei ţări cu bugetul unei producţii teatrale la Teatrul Naţional?

În 2010, am reluat activitatea de advocacy şi lobby, prin Coaliţia Sectorului Cultural Independent, o reţea de artişti şi manageri culturali, cerînd, printre altele, o reformă a sectorului cultural şi sprijin pentru cultura vie (www.culturavie.ro). Unul din rezultatele activităţii noastre a fost aducerea la suprafaţă a unui fond de cofinanţare pentru proiectele culturale europene, care funcţiona netransparent la Ministerul Culturii. Timp de trei ani, au fost sprijinite astfel proiectele europene. Inexplicabil şi fără nici un răspuns încă, în ianuarie 2014 respectivul fond este închis prin nealocare de fonduri. Delete again, fără nici o explicaţie, lăsînd o serie de proiecte culturale europene în aer. Nu există bani pentru aceste proiecte europene (care sînt cofinanţate de la Bruxelles), însă ne permitem la nesfîrşit luxul de a susţine de la bugetul de stat, practic din banii noştri, un Festival Enescu de import, pentru care se plătesc sume uriaşe pentru orchestrele din străinătate, bugetul alocat pentru ediţia din 2013 fiind de 9 milioane de euro (conform Mediafax). Dacă măcar 10% din bugetul alocat acestui eveniment ar fi investit în tinerii muzicieni români, în cumpărarea de instrumente şi în acordarea unor burse pe măsura talentului, România tot ar ieşi de zece ori mai cîştigată pe termen lung. Ne place să importăm, în detrimentul susţinerii artiştilor români. În timp ce, din cauza incompetenţei profesionale a miniştrilor, bugetul alocat culturii scade de la an la an, artiştii migrează către ţările dezvoltate, unde există sprijin şi viziune, iar organizaţiile culturale încep să dispară.

Din păcate, viitorul sectorului cultural este incert şi nesigur. Ce mai putem spera în condiţiile în care Muzeul Ţăranului Român a fost ameninţat cu dispariţia prin comasare (salvat in extremis, în decembrie 2013), cînd este creată o instituţie struţo-cămilă – Institutul Naţional pentru Formare şi Cercetare Culturală, care continuă activitatea Centrului de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii, preluînd ulterior şi activitatea Centrului de Consultanţă pentru Programe Europene/Punctul de Contact Cultural European, care funcţiona cu succes în ultimii ani? Vina este exclusiv a echipelor de miniştri care se perindă an de an pe la Minister, lăsînd praf şi pulbere în urma lor. Se pare că tasta de calculator delete este cea care face acum istorie în Ministerul Culturii.

Cosmin Manolescu este coregraf, curator şi manager cultural, director executiv al Fundaţiei „Gabriela Tudor“ şi director artistic al ZonaD – studio Paradis Serial.