De-tabuizarea României

un popas spre luminiţa de la capătul tunelului Cînd spui tabu, asocierea cea mai la îndemînă este cea cu societăţile primitive, descrise de călătorii ce au descoperit lumile îndepărtate de Europa, de la Australia şi Africa, pînă în nordul Americii. Antropologii şi scrierile lui Jules Verne, ca să iau un exemplu din literatură, îţi conturează pentru tabu-uri imaginea unor adevăruri absolute, sacrale, de necontestat, a unor obiecte despre care nu poţi discuta şi pe care nu le poţi atinge, a unor taine a căror cunoaştere este posibilă doar emoţional, religios, nu şi pe căile raţiunii. Întrebarea care se ridică imediat este de unde apar tabuurile, cine contribuie la crearea lor. Sursa evidentă este necunoaşterea, nevoia de conservare a ordinii sociale existente, controlul social. Să fiu mai explicit: o societate în care membrii îşi pun întrebări în legătură cu adevărurile absolute, care le fundamentează, devine o societate instabilă, în absenţa unor resurse serioase date de cunoaştere. În societăţile primitive, tabu-urile sînt parte a liantului comun la care aderă toţi şi a cărui negare poate conduce la anomie, la lipsa completă a ordinii, la incapacitatea sistemului social de a funcţiona astfel încît indivizii să îşi satisfacă nevoile. A le nega sau chiar a discuta despre ele înseamnă să rişti să arunci în aer întreg edificiul de relaţii şi norme sociale existent. Cunoaşterea detaliată a mediului, a modului în care oamenii gîndesc şi interacţionează, elimină însă acest risc, permiţînd regruparea rapidă a societăţii în jurul altor idei fundamentale, mai evoluate şi mai deschise către contestarea, către regîndirea lor reflexivă. Nu e nici o mirare că tabu-urile au dispărut unul cîte unul, pe drumul către contemporaneitate: religia unică, intolerantă la orice altă explicaţie, caracterul sacral al conducătorilor laici, inamovibilitatea simbolurilor naţionale sînt lucruri la care societăţile dezvoltate au renunţat de facto. Reflexivitatea, ca mod de a interoga permanent principiile şi cunoştinţele curente, a devenit chiar o emblemă a postmodernismului, a modernităţii tîrzii, aşa cum se manifestă aceasta în special în culturile din vestul Europei contemporane şi din America de Nord. Societatea modernă însăşi nu mai are tabu-uri explicite. Formal, este voie să vorbeşti şi să atingi orice. Puţinele tabuuri formale vizează experienţe catastrofice recente, cauzate de om - holocaustul, de exemplu, sau principii spre care lumea îşi doreşte să se îndrepte - egalitatea rasială, cea de gen, respectarea drepturilor omului etc. Toate aceste interdicţii formale de a nega, în spaţiul public, principiile în chestiune, nu au decît un efect parţial în realitate. De facto, oamenii discută relativ frecvent despre egalitatea de gen, despre discriminare şi chiar despre Hitler, o bună parte din aceste discuţii răzbătînd nestingherite în spaţiul cel mai public: televiziunea (vezi, de exemplu, documentarele de pe Discovery, National Geographic, Arte sau History). Temele în cauză sînt întoarse pe toate părţile, elementele negative şi cele pozitive sînt puse în balanţă, principiile declarate fiind permanent remodelate, îmbunătăţite. Dincolo de aceste "tabu-uri" oficiale, există, mai ales în societăţile aflate încă la începutul modernităţii (sau la sfîrşitul tradiţionalismului, depinde cum priveşti lucrurile!), o serie de tabu-uri nerecunoscute oficial, funcţionînd ca opinii împărtăşite de majorităţi extrem de largi, care impun prin atitudine nediscutarea lor, de teamă să nu se prăbuşească ordinea existentă. Care să fie oare tabu-urile noastre curente, ca români? Pe linia discuţiei de mai sus, aş spune că e vorba mai degrabă de un set de tabu-uri tacite, legate mai ales de simbolistica naţională: Eminescu, ca poet, gînditor, publicist, în general personalitate de geniu incontestabil, tipic pentru capacitatea creatoare a poporului său, cred că ocupă unul dintre primele locuri (discuţia în jurul acestui simbol ar putea fi legată de incapacitatea poetului "nepereche" de a se integra în societate: nu a reuşit să îşi încheie studiile, oscilînd între mai multe facultăţi; a eşuat în a-şi întemeia o familie; nu a obţinut recunoaştere în timpul vieţii nici în ţară, nici aiurea; nu a făcut avere; a sfîrşit la balamuc etc. Evident, toate acestea sînt simple subiecte de discuţie, nu neapărat adevăruri absolute...). Armata română, văzută ca o învingătoare absolută, de la Mircea cel Bătrîn încoace, se bucură de o încredere de neclintit; prima între instituţiile existente poate să fie şi ea purtătoarea unui tabu (istoria pare a sugera că România a cîştigat cîteva bătălii, însă în general a pierdut războaiele: Ştefan cel Mare rămîne un vasal al turcilor, Războiul de Independenţă este pierdut din punct de vedere politic, România nefiind recunoscută drept partener de către tabăra învingătoare etc. În mod bizar, între cele cîteva războaie cîştigate, în cel balcanic românii nu au apucat să lupte, iar în primul război mondial, deşi a pierdut bătăliile esenţiale, România s-a aflat în tabăra cîştigătoare. Mai recent, în decembrie 1989, armata a excelat, între altele, prin proastă sincronizare, mai multe unităţi ale sale căsăpindu-se reciproc.). Se poate adăuga Biserica Ortodoxă, beneficiind de asemenea de încredere maximă de către cel mai religios popor european (o discuţie ar putea fi, de exemplu, legată de faptul că, între bisericile din estul Europei, BOR ar fi singura care a reuşit să aibă de cîştigat din coabitarea cu comunismul). Exemplele de acest tip pot continua. A nega sau a pune în discuţie pe Eminescu, armata sau biserica reprezintă o idee năstruşnică, generînd imediat reacţii adverse radicale. La fel se întîmplă cu satul românesc mirific, tradiţional, unde s-a născut veşnicia, sau cu inteligenţa nativă a românului, născut deopotrivă poet şi filosof. Toate reprezintă mituri, larg acceptate, adesea asociate cu structuri ale unei ordini stricte, tradiţionale. Nu ştiu dacă sînt adevărate sau false, mă mărginesc să observ că generează tabu-uri tacite, prin faptul că discuţia pe marginea lor tinde să fie înăbuşită în faşă, deşi ar fi unele temeiuri de a le interoga veridicitatea. Nici o lege nu interzice discutarea lor (deşi, din cîte ştiu, există o lege care pedepseşte defăimarea simbolurilor naţionale şi, cum la noi legile sînt vagi, orice poate fi pedepsit în acest sens...). Totuşi, descurajarea lor aproape completă prin atitudinea societăţii le dă statutul unor tabu-uri neformalizate. E util să ne întrebăm şi dacă ar putea fi altfel. Să ne imaginăm cazul extrem: o societate complet postmodernă (inexistentă în lumea cunoscută, cel puţin momentan) ar pune imediat în discuţie toate aceste mituri definitorii pentru existenţa ei, folosindu-şi în acest sens presa (liberă să aleagă orice subiect, desigur). Discuţia ar fi una perpetuă, întărind sau modificînd mitul, în funcţie de concluziile derivate din dialog. Nu este însă cazul României, care îşi permite încă "luxul" tabuizării unor credinţe devenite majoritare. (Să notăm şi că nu sîntem singurul popor cu astfel de credinţe. Mai mult, majoritatea popoarelor au unele tabu-uri de acest tip, diferenţa făcînd-o numărul lor şi permisivitatea către a le discuta. De exemplu, americanii cred cu tărie în faptul că sînt deţinătorii adevărului absolut, care le dă dreptul de a acţiona ca "jandarmi mondiali". Ei însă dezbat des, în public, temeinicia acestei atitudini, permiţînd minorităţii să pună la îndoială credinţele majorităţii.) La noi, discuţiile pe marginea unui tabu sau a altuia sînt rare şi lipsite de interes, respinse de public (să ne amintim şi de reacţia societăţii la atitudinea clujeanului care "se săturase de România", discuţia a erupt o clipă şi apoi a murit la replica radical negativă a majorităţii). Cum însă astfel de începuturi de dezbatere apar din cînd în cînd, ele devin purtătoare ale luminiţei de la capătul tunelului "de-tabuizării", a transformării tabu-urilor tacite în adevăruri acceptate şi asumate în mod raţional, responsabil, altfel decît emoţional... Fără a mai intra în amănunte, nu trebuie ignorat faptul că amintitele simboluri naţionale nu reprezintă singurul tip de tabu-uri tacite pe care le promovăm. Lista e mai lungă. Ea mai include, spre exemplu, interdicţia folosirii acelor cuvinte desemnînd organe implicate în actul sexual, precum şi procrearea în sine, cuvinte pe care însă le cunoaşte toată lumea, exceptînd - poate - autorii DEX. Starea curentă a unor performanţe ale românilor poate fi un alt exemplu: sistemul de învăţămînt - cu performanţe submediocre în toate testele internaţionale ce se adresează ansamblului elevilor din clase terminale - este creditat, în genere, drept unul performant, date fiind performanţele (şi ele discutabile!) la olimpiadele internaţionale pe obiecte; nivelul general de dezvoltare al României este privit, în general, cu îngăduinţă, abia recent începînd să apară voci ce atrag atenţia asupra faptului că sîntem departe de Europa de Vest, sistemul nostru de referinţă primară. Toate acestea sînt rar supuse discuţiei, modul în care majoritatea îşi reprezintă realitatea funcţionînd ca un adevăr absolut, tabuizînd subiectul, întocmai ca în cazul simbolurilor naţionale discutate anterior. De-tabuizarea presupune, în cazul nostru, curajul de a privi realitatea în ochi şi de a ne remodela, constructiv şi continuu, direcţia către capătul tunelului. Acolo ne-ar putea aştepta o luminiţă, dacă nu cumva o fi şi ăsta vreun tabu!