De officiis
Și de data asta voi enerva probabil și pe unii, și pe alții, adică atît pe denunțătorii sexo-marxismului, cît și pe contemptorii pupătorilor de moaște. Nu, nu e vorba de o poziționare căldicică la mijloc, ci de neacceptarea formulelor negîndite.
În sine, formula „sexo-marxism“ nu e negîndită, dar e folosită excesiv și anapoda. Activiștii care-și zic conservatori abuzează de această etichetă și o lipesc oricui nu aderă întru totul la viziunea lor asupra lumii. Sigur, gînditori precum Wilhelm Reich și Herbert Marcuse au încercat o sinteză între marxism și freudism. A existat chiar, în anii ’70, un Front Homosexual de Acțiune Revoluționară, animat de activiști de extremă stîngă precum Guy Hocquenghem sau Daniel Guérin. Dar: 1) Freud e în mod fundamental un gînditor conservator, care nu-și pune problema revoluționării ordinii sociale și a cărui viziune pesimistă asupra omului e chiar contrară spiritului revoluționar; 2) freudo-marxismul de tip Reich sau Marcuse a avut ora lui de glorie în anii ’60-’70, mai are și acum adepți, dar din ce în ce mai puțini; 3) curentele majoritare ale marxismului istoric, atît în variantă leninistă, cît și în variantă social-democrată clasică, nu au îmbrățișat cauza homosexualității, fiindu-i adesea de-a dreptul ostile; 4) obnubilați de disputele ideologice ale anilor ’60-’70, s-ar putea să nu vedem alte realități.
Cred, de exemplu, că în zilele noastre ne confruntăm cu o gravă derivă, o interpretare abuzivă a unor idei sublime: „the pursuit of happiness“ și „les droits de l’homme“. Astea n au de a face nici cu Freud, nici cu Marx. Sînt proclamații și promisiuni ale filozofiei Luminilor. În sine, nu e nimic în neregulă cu ele. Dar omul contemporan are tendința să nu se definească pe sine decît prin drepturi și nimic altceva. Ce e omul în noua accepțiune? Un animal cu drepturi. Substanța umană e înlocuită prin faptul de a avea drepturi. Ce drepturi? Drepturi nelimitate: fiecare generație adaugă cîte un nou val de drepturi. Fericirea însăși e definită printr-o sumă cît mai mare de drepturi. De fapt, proliferarea drepturilor e semnul cel mai clar al lipsei de fericire, al goliciunii care ne facem să alergăm după o iluzie.
Cînd Cicero a scris pentru fiul său un manual de etică, adică un ma-nual despre cum să fie fericit, l-a intitulat De -officiis, Despre îndatoriri sau Despre obligații. Ceea ce omul contemporan nu înțelege e că doar îndeplinirea îndatoririlor noastre ne poate face cu adevărat fericiți. Obligațiile, nu drepturile. Știu, sună groaznic pentru cei care văd în obligații și îndatoriri doar lanțuri ale servituții. Probabil nici nu vor continua lectura acestui articol sau vor continua să citească doar litere pe hîrtie, semne negre pe fond alb și atît. Totul în jur ne îmbie să nu cultivăm decît narcisismul nostru, amorul propriu, filozofia simplistă și infantilă a lui „fac ce vreau“, „nu dau socoteală nimănui“, „e dreptul meu“. Tirania oarbă a capriciului și instinctului, refuzul rațiunii și moralei sînt aproape mereu realitatea crudă din spatele unor vorbe frumoase despre drepturi și fericire personală. Evident că sînt bunuri de mare preț, dar eu vorbesc de realitatea din spatele vorbelor. Cioc-cioc cu ciocănelul lui Nietzsche: ce e în spatele cuvintelor, al ideologiilor, al promisiunilor înșelătoare? Nu cumva narcisismul dizgrațios al „ultimului om“?
Are asta vreo legătură cu Freud și Marx? Nu. Are legătură cu faptul că -Jefferson și Franklin citeau pe Cicero, pe Seneca, pe Plutarh, iar cei de azi citesc în cel mai bun caz niște ersatz-uri și surogate la mîna a paișpea. M-am îndepărtat aparent de subiect. Dar de unde s-a stîrnit atîta agitație și polemică între „progresiști“ și „conservatori“, între „sexo-marxiști“ și „pupătorii de moaște“? De la referendumul privind familia. Or, după mine, eroarea fundamentală constă în a vedea căsătoria ca un drept, nu ca o instituție și un ansamblu de obligații etice și juridice. Să ne înțelegem: e o eroare cvasi-universală. Cuplurile heterosexuale, cînd se căsătoresc, fac exact aceeași greșeală: nu mai înțeleg rostul căsniciei. Adevărata dispută nu este între familia tradițională și căsătoriile gay, ci între două concepții despre om. Iar cei care gîndim în termeni de îndatoriri (officia) și binefaceri (beneficia) sîntem o infimă minoritate, care am pierde zdrobitor la orice referendum. N-am putea aduna nici măcar jumate sau un sfert din semnăturile necesare organizării unui referendum. Cîți ar semna în cunoștință de cauză pentru o viziune rațională a îndatoririlor? Cine mai vrea să audă de obligații? Brave new world!
Și ce sentiment de superioritate au oamenii lumii noi! Ce încîntați sînt de ei înșiși! Cît sînt ei de luminați, de deștepți, de educați! Cu cît dispreț se uită ei la creștinopați și pupători de moaște! Ce bine te simți cînd poți privi pe alții de sus! Sigur, spectacolul marilor praznice românești, Sfînta Parascheva la Iași sau Sfîntul Dimitrie cel Nou la București, e adesea penibil. Nu te poți închina la Sfînta Parascheva și la Sfîntul Dimitrie Basarabov decît pe 14 și pe 27 octombrie? Spirit profund religios, Plutarh avea perfectă dreptate să distingă între pietate și superstiție. Pietatea este calea de mijloc dintre impietate și superstiție, iar clerul rău face că nu descurajează manifestările superstițioase ale religiei.
Dar manifestările pietății adevărate trebuie respectate. Mai mult, e esențial să înțelegem că pietatea e una dintre cele mai importante virtuți pe care le poate avea un om. Virtuțile fiind interdependente, nici una dintre virtuți nu e cu adevărat posibilă fără pietate. A fi pios nu înseamnă a fi bisericos și nici măcar credincios în sensul definit de Biserică. A fi pios înseamnă să-ți recunoști îndatoriri și obligații, înseamnă să fii recunoscător, să fii responsabil, să te gîndești la cei de dinaintea ta și de după tine, înseamnă să nu te pui pe tine mai presus de orice, înseamnă să-ți refuzi singur dreptul la urîciune și prostie, înseamnă să nu arunci gunoaie, să nu porcăiești frumusețea lumii cu urîciunea ta, înseamnă să-ți folosești rațiunea, bunul nostru cel mai de preț, înseamnă să încerci prin viața ta să-i onorezi pe cei – sau Cel – care ți-au dat-o, înseamnă să fii emoționat de pietatea altora, chiar dacă nu le împărtășești credința.
Theodor Paleologu este scolarhul Casei Paleologu (www.paleologu.com).
