De la comunitarianism la revoluţia moleculară
Într-o analiză ideologică, indiferent de curentul analizat – anarhism, comunitarianism sau individualism, de altfel diferite complet după opinia mea –, ar trebui găsit punctul comun al momentului politic şi economic actual. Teoriile anterioare nu mai pot fi decît cel mult citate ca subiect de dezbatere academică. Astăzi, reacţiile se produc sub imperiul represiei, care generează noi modele de reacţie şi modificări relevante ale componentelor ideologice clasice.
Dacă pentru Freud refularea reprezintă o componentă normală, represia ar fi un fenomen firesc, ba chiar, uneori, de dorit într-o societate sedusă de propriile nonvalori, de propriile construcţii aberante ce înlocuiesc reflecţia liberă cu o gîndire consumeristă, mimetică, lipsită de orice dorinţă de revoltă sau de valoare reală. Poate că acum asistăm pentru prima dată la trezirea unui tip de conştiinţă prea mult ţinută sub anestezia capitalismului neoliberal, aflat astăzi în pragul unui colaps, sau care e măcar zdruncinat puternic atît pragmatic, cît şi ideologic. Pe de altă parte, frustrările societale – spre exemplu, în cazul României – se reproduc în frustrări de diverse tipuri, inclusiv sexuale, mişcările sociale şi politice fiind practic inexistente; lupta, ajunsă aproape în stradă, a heteronormativităţii, şi lipsa replicii unei mişcări de tip queer, a unor uniuni muncitoreşti puternice, a unei societăţi civile pot fi elemente relevante pentru argumentaţie.
Întoarcerea reprimatului reprezintă procesul prin care elementele reprimate, ce se păstrează în subconştient, au tendinţa să apară din nou – în conştiinţă sau în comportament – sub forma unor „derivate ale subconştientului“ de tip secundar, mai mult sau mai puţin recognoscibile. Această întoarcere a reprimatului, a ideologiilor împinse spre marginalizare, a subiectului sexual silit să se ascundă provoacă, în ultimii ani, o transformare aproape dramatică a unei societăţi năpădite de spaime, halucinaţii şi reprimare, toate impuse de reglementările inutile, ce susţin violenţa represivă a guvernelor împotriva propriilor cetăţeni.
Cetăţenii guvernului – observaţi că folosesc o inversiune a termenilor în mod intenţionat – au început însă să înveţe: să poarte tricouri cu mesaj (corpul ca suport extern al reprimării refulate), să scrie bannere, să folosească portavocea. Actele culturale, arta, literatura revin ca instrumente vocale de protest, de chestionare a puterii administrative – ajungînd să facă obiectul unor represalii fără precedent.
Aici, ideea de a învăţa este în primul rînd una a autotransformării radicale, unde identitatea umană nu este statică, cunoaşterea este incertă; dar ambele fac obiectul reevaluării şi al schimbării constante. Această tentativă identitară şi de cunoaştere duce la acumularea unor informaţii, la răspîndirea lor. Dar dezvăluirea identităţii este limitată de constrîngerea de sine, de „stratul granitic al soartei spirituale“, de răspunsurile „predeterminate“ la întrebări, de „neschimbatul «acesta sînt eu»“ ca şi de „convingerile“ sale, toate ridicîndu-se la „dreptul de neatins din adîncul sufletului“. Studiul este „a învăţa, pentru a afla cum“. Sinele este construit, fabricat – e o structură învăţată care funcţionează pentru a limita învăţarea/studiul adiţional. Critica acestei limitări oferă o teorie a evadării.
Mijloacele media încearcă anihilarea acestui proces, prin utilizarea tipului simplu de alienare: crearea de imagini false, de vedete cu idealuri simple. Astfel, „clasa muncitoare“ uită de neajunsuri, de foame, şi „cumpără“ mult doritul anestezic care îi face pe oameni să reziste. Un alt tip de resistance through media într-un nou concept trist şi represiv. Procesul de învăţare este anihilat fără drept de apel.
Reprimarea este să trăieşti o viaţă pe care nu trebuia s-o trăieşti, să faci lucruri pe care n-ai vrut niciodată să le faci, să fii ceea ce nu eşti. Reprimarea este autodistrugere. Este sinucidere – lentă, desigur, dar foarte sigură –, este o otrăvire gradată. Exprimarea înseamnă viaţă, reprimarea înseamnă sinucidere.
În fond, despre asta e vorba: statul capitalist s-a născut violent – de la traficul de sclavi la luptele sîngeroase împotriva muncitorilor organizaţi şi pînă la ghetourile militarizate din America de Sud din anii 2000 sau la represaliile sîngeroase ale guvernului iranian împotriva propriilor cetăţeni. Capitalismul s-a născut ca sistem violent, şi asta face parte din codul genetic al ideologiei sale.
Adevărul e că sistemul global neoliberal trebuie interpretat drept reversul întunecat al comunismului, şi nu invers! În epoca actuală – cea a capitalismului global neoliberal – ne confruntăm de fapt cu ceea ce noi, „est-europenii“, am simţit deja pe pielea noastră, în vremea comunismului. Sebastjan Leban spune astfel: „Contemporaneitatea este marcată de strategii de exterminare şi regularizare a vieţii care este reprodusă şi întreţinută artificial de hegemonia neoliberală avînd drept consecinţă forme existenţiale şi de mediu extreme“. Comunitarianismul anarhist, spre exemplu, este în fapt o ideologie comunistă. Reversul ideologic e simplu de realizat în scop manipulativ.
Comunitarienii acuză faptul că individualismul a degenerat în egocentrism, făcînd din individ o entitate suficientă sieşi, în timp ce ceilalţi devin dispensabili – aceasta fiind o undă de gîndire comună anarhismului. Or, ceea ce uneşte fiinţele umane este mai important decît ceea ce le separă. O revoluţie de proporţii este în desfăşurare astăzi, dar la un nivel molecular sau microscopic. Cred că această revoluţie moleculară se poate dezvolta doar paralel cu criza politică generală.
Răzvan Ion este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti, şi a fost profesor asociat la University of California, Berkeley ş.a. Este coeditor al revistei Pavilion – journal for politics and culture (www.pavilionjournal.ro).
Foto: R. Ion
