De la Bucureşti la Luan Prabang
La împlinirea a 150 de ani de la publicarea Manifestului Partidului Comunist, am editat la Nemira un volum care conţinea, în afara celebrului text scris de Marx şi Engels, mai multe comentarii semnate de autori cu sensibilităţi foarte diferite şi făcînd parte din mai multe generaţii: Dan Perjovschi şi Radu Cosaşu, Cătălin Avramescu, Iulia Motoc şi Mihai Zamfir, Ion Ianoşi şi Dan Petrescu, disidentul ieşean fiind şi cel care a prezentat volumul la lansare. Aceasta a avut loc la Tîrgul de carte, care se ţinea atunci la Teatrul Naţional. Standul Nemira se afla chiar lîngă cel de la Humanitas. Notez acest amănunt deoarece, simultan cu lansarea Manifestului Partidului Comunist, hazardul a făcut să fie prezentată publicului, între alţii de către Ana Blandiana, şi versiunea românească a Cărţii negre a comunismului. Era o noutate pentru România: Marx şi critica occidentală a crimelor făcute în numele său ocupau, în fine, acelaşi spaţiu, iar doi opozanţi ai regimului comunist din România vorbeau liber despre marxism. Deşi nu sînt marxist, cred că ambele lecturi – şi critica occidentală a totalitarismului, dar şi opera lui Marx – sînt necesare pentru o bună educaţie. În plus, Marx este nu doar un autor care a marcat istoria, ci şi unul plin de talent şi foarte speculativ. Proza sa politică este, de altminteri, parte a celui mai interesant secol politic, secolul care a fabricat mecanismele votului universal, dar şi naţiunea ca „trup al democraţiei“ – cum spunea Pierre Manent.
nu a fost singurul text marxist de care m-am ocupat în perioada de după 1989. Mi-am îndreptat atenţia şi spre marxismul românesc. L-am citit, de aceea, cu mare atenţie pe Dobrogeanu-Gherea şi am scris despre el, făcînd astfel ceea ce probabil ar fi fost normal să facă mai degrabă intelectualii şi politicienii de stînga. Gherea e unul dintre primii ideologi de la noi, iar cunoaşterea operei sale, inclusiv a criticii literare pe care a praticat-o, este parte a cunoaşterii culturii naţionale. Nu poţi înţelege România de la 1880 la 1920 fără a-l citi pe Gherea.
Generaţiile ieşite astăzi de pe băncile liceelor din România ştiu foarte puţin nu numai despre Gherea, ci şi despre comunism. Dacă unii tineri cred că Marx s-a născut după Al Doilea Război Mondial, alţii plasează, dimpotrivă, epoca regimului comunist imediat după regimul fanariot. Dacă vrem ca istoria recentă să fie plasată pe coordonatele sale, dacă vrem ca memoria comunismului să nu fie gestionată haotic, trebuie să încurajăm nu doar lectura criticii postcomuniste a lui Ceauşescu, ci şi cea a surselor comunismului românesc.
Vom înţelege astfel, de pildă, şi în ce fel funcţionează o revendicare mitologică de la trecutul istoric naţional. Am în vedere aici un episod relativ recent. Acum cîţiva ani, cînd PDSR a reuşit să „înghită“ PSDR creînd actualul PSD, principalul partid de stînga a considerat că e îndreptăţit să revendice un trecut socialist european, deoarece PSDR fusese reinventat în 1989 ca moştenitor al social-democraţiei istorice din România. Cred că este vorba despre o revendicare mitologică, deoarece Gherea a fost adversarul leninismului, iar PSD nu s-a dezis niciodată nici măcar de stalinism. Dimpotrivă, cînd a fost publicat Raportul Tismăneanu asupra comunismului românesc, PSD a intrat în tabăra zgomotoasă, animată de Vadim Tudor, a celor care considerau că relaţia statului român cu trecutul stalinist trebuie să rămînă confuză. Nu-l poţi asuma pe Gherea dacă fluieri în Parlament denunţarea comunismului.
În alte ţări europene, nu e aşa. Există un comunism poststalinist asumat ca atare. Am avut ocazia să cunosc în ultimii ani numeroşi oameni politici, iar din iunie 2009 încoace interacţionez zilnic cu deputaţii europeni, între ei aflîndu-se şi comunişti. Aceştia nu au complexul totalitar, tocmai pentru că sînt poststalinişti. Unii dintre ei se mîndresc cu opoziţia lor faţă de dictatură şi chiar faţă de dictatura lui Ceauşescu. Acum un an, l-am cunoscut pe Paul Fromonteil, fostul secretar al lui Georges Marchais, care mi-a mărturisit că una dintre puţinele ocazii în care nu a fost de acord cu liderul Partidului Comunist Francez a fost vizita acestuia în România şi cauţionarea lui Ceauşescu. Acum, Fromonteil este adjunctul lui Ségolène Royal în Poitou-Charentes.
Mai dificil de înţeles sînt identităţile postmarxiste din ţările africane sau din cele asiatice unde comunismul e la putere. În Africa, marxismul a fost abandonat la începutul anilor ’90, lăsînd locul unor regimuri care dispreţuiesc statul de drept, dar care au reuşit să maimuţărească democraţia, legitimînd liderii prin alegeri dubioase şi inventînd partide hegemonice de un tip nou, întrucît sînt construite pe reţele tribale. Nu am fost în China, dar am cunoscut o dictatură la fel de nemiloasă, cea din Laos, unde generali bătrîni guvernează prin teroare şi prin controlul asupra reţelelor economice (inclusiv de stupefiante). Cînd le-am vorbit despre drepturile omului, pe feţele lor nu se citea nici o reacţie. În Laos, nu există aşa ceva. În schimb, toţi visează ca la pensie să se retragă într-un templu budist. Partidul unic le-a dat voie ca, după ce termină serviciul în slujba dictaturii, să meargă la Luam Prabang. Acolo, turiştii occidentali vor face fotografii cu ei...
Cristian Preda este profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti, şi membru al Parlamentului European.
