De la 22 la 56.580

Scriu aceste rînduri la scurt timp după ce un ministru al Educației care a dorit să promoveze o nouă legislație pentru învățămîntul românesc și care părea ferm convins că va rămîne la butoane decenii de acum încolo pentru a-și vedea realizat proiectul și-a anunțat demisia pe Facebeook și premierul i-a aprobat-o folosind același canal de comunicare.

Detaliul, conjunctural, de bună seamă, are totuși deplină relevanță pentru tema propusă de Dilema veche: „Ce ne (mai) dorim de la școală?”

Demisia survine pe fondul unor tot mai apăsate acuze de plagiat, cărora ministrul le-a răspuns cu dezmințiri nu tocmai convingătoare și cu insinuări privind eventuale delicte de intenție ale acuzatorilor. Vizat ar fi fost nu domnia-sa, ci acțiunile sale în beneficiul educației din România, mai exact promovarea celor două proiecte de legi ale învățămîntului. Despărțirea de scaunul ministerial a fost așadar marcată de un discurs patetizant, în care domnul Cîmpeanu se autoportretiza drept om al datoriei, care a ales, prin demisie, calea onoarei, tocmai pentru a nu periclita misiunea asumată.

E foarte posibil ca domnul Cîmpeanu să fie convins de adevărul poziției sale. E foarte posibil ca și domnul Putin să fie convins de adevărul poziției sale cînd sărbătorește cu mare fast anexarea celor patru provincii luate cu japca de la Ucraina. E sigur că domnul Cîmpeanu a avut și are susținători, unii poate de bună-credință, ai imaginii pe care și-a construit-o. E la fel de sigur că și domnul Putin se bucură de un privilegiu similar. 

Poate e mai bine însă să ieșim de pe terenul lunecos al conjecturilor și al argumentelor ad personam.

În paralel cu tribulațiile anchetei despre plagiat, o petiție online a strîns, într-o lună, peste 56.000 de semnături – 56.580, în acest moment – ale celor care solicită demiterea ministrului și retragerea din Parlament a proiectelor legislative de care acesta s-a arătat în permanență atît de mîndru. 

Mă număr printre semnatarii acestei petiții și ai mai multor intervenții publice pe tema noilor legi propuse. Indiferent de intențiile generatoare, am mari îndoieli în ce privește:

– oportunitatea emiterii unei/unor noi legi ale învățămîntului, la un interval atît de scurt, de numai 11 ani, față de precedenta;

– caracterul autentic reformator al inițiativei;

– și șansele ca aceasta să poată dura, în special datorită modului în care a fost împins proiectul pe repede-înainte.

Să o luăm pe rînd.

Și în perspectivă istorică, și în contemporaneitatea internațională se vădește ritmul lent al modificărilor de profunzime ale învățămîntului. Se spune că, de regulă, sînt cam trei reforme pe secol, pentru a ajusta configurația sistemelor de învățămînt la schimbările contextuale majore. Noi am reușit să facem o reformă cam de trei ori pe an. Asta a dus la o evidentă depreciere atît a gesticii, cît și a retoricii reformatoare, deopotrivă între beneficiarii și între „actorii” proceselor educaționale. Cum bine zicea un vers al lui Grigore Alexandrescu, „De îmbunătățiri rele sîntem cu toți sătui”. 

Contribuția celor două proiecte la „modernizarea” învățămîntului românesc a fost supralicitată. Multe dintre înnoirile semnalate era deja prezente în legislația educațională, fără a fi însă aplicate – faimosul 6% din PIB, finanțarea multianuală a universităților, profesionalizarea pregătirii pentru cariera didactică etc. Nu cred că pentru a putea crește cifra copiilor care să primească o masă caldă la prînz e nevoie de o nouă lege a Educației. Am iarăși rezerve față de afirmația frecvent vehiculată că actualul pachet legislativ ar pune bazele unei reformări radicale a învățămîntului românesc în anii ce vin. O reformă autentică este însoțită întotdeauna de o schimbare majoră de optică. Eu, unul, nu am reușit să identific așa ceva în noile proiecte legislative, oricît m-am străduit. Ba chiar mi s-a părut că adesea acestea adoptă poziții care se bat cap în cap. Acordă, de pildă, o atenție deosebită chestiunilor legate de evaluare, dar propun modalități de examinare care mai degrabă decredibilizează rolul evaluărilor naționale în sistem. 

Programarea dezbaterii publice a proiectelor într-un interval extrem de scurt, poziționat cum nu se poate mai rău, a generat un val de frustrări care se va repercuta cu siguranță asupra părții celei mai sensibile a schimbărilor propuse în noua legislație, anume implementarea lor după adoptarea textelor juridice. Se adaugă la aceste premise nefavorabile organizarea formală, birocratică, a evenimentelor trecute sub acoperămîntul „dezbaterii”.

Există totuși un merit, involuntar, al inițiativei. Chiar în ritmul precipitat al luărilor de poziție, în ceea ce a fost resimțit ca o cacofonie generală a înscrierilor la cuvînt, par să fi început să mijească zorii unei dezbateri autentice, de substanță.

Ea este prefațată, tot involuntar, de o bizarerie care pare să fi trecut neobservată de majoritatea comentatorilor.

Ambele proiecte legislative sînt justificate, formal, prin cîte o listă de „valori” și respectiv de „principii” care le-ar fi servit drept fundamentare. Las la o parte faptul că acestea sînt doar enunțate, părînd a fi date uitării de îndată ce legiuitorul a încheiat lista lor. Las iarăși la o parte ciudățenia de a avea valori și principii diferite, sau diferit definite, pentru ciclurile de învățămînt. Mie chestia cea mai nostimă mi s-a părut listarea lor într-o ordine diferită, încă de la primele două poziții, pentru învățămîntul superior și cel preuniversitar.

Pentru un sistem public de învățămînt, esențial e ca acesta să fie resimțit ca echitabil. Totodată, el ar trebui să poată asigura o educație de calitate cît mai multor beneficiari. Valori care sînt botezate, în proiectele legislative, „echitate” și „excelență” și care figurează, după cum era de așteptat, în capul listei atît la universitar, cît și la preuniversitar – însă într-o ordine anapoda. Pentru cel din urmă, „excelența” e deschizător de drum, pentru cel dintîi, „echitatea”. Taman viceversa decît ar fi de așteptat – probabil din pricina dactilografei, bat-o vina!

Regret să am în această privință o opinie pe cît de simplă, pe atît de tranșantă: un sistem de învățămînt trebuie să fie echitabil pentru toți cei pentru care e o obligație și orientat spre excelență – competitiv, adică – pentru cei pentru care e opțional sau facultativ. 

Mi s-a părut, între comentariile atîtor cetățeni obsedați de „performanță” de „selecție”, de „triere” ș.a.m.d., că începe să se întrevadă și în România un relativ consens pe marginea acestei ecuații, pe cît de limpede, pe atît de vitală.

Îndărătnicia noastră de a ne menține atașați unei „soteriologii” educaționale, în care o mînă de olimpici ar trebui să răzbune umilințele unei nații scufundate în analfabetism funcțional, îmi amintește de proiectul donquijotesc al lui Constantin Noica de a-i găsi pe „cei 22”, cîte unul pentru fiecare milion de români, apți să compenseze mizeria generală a unui comunism crepuscular printr-o pregătire care să îi ridice la „cultura de performanță”.

Să nu se fi schimbat nimic în România în ultima jumătate de secol?

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, Universitatea din București.