De ce stîrnește abuzul sexual atîtea reacții contradictorii?

De-a lungul anilor mi-au fost încredințate multe povești de viață diferite, tulburătoare, fascinante, intime, exagerate, grandioase, umile, autentice, inconștient mințite, colorate în toate nuanțele emoționale. Le-am primit pe toate cu grija și respectul celui căruia i s-a oferit privilegiul imens de a ține în palmă o comoară fragilă. Pe unele nu le-am înțeles pe deplin. Pe altele le-am văzut de departe, ca imaginile exotice de la capătul ocheanului unui navigator. Cu altele am rezonat pînă în măduva oaselor, pînă acolo încît am rămas tremurînd la finalul relatării. Dintre acestea din urmă, mi-a fost întotdeauna greu să-mi reamintesc despre poveștile de abuz sexual, în orice formă ar fi el. Sînt acele dezvăluiri care vin tîrziu, uneori după ani de muncă și terapie. Femeia (cel mai adesea este vorba de o femeie, dar nu întotdeauna) din fața mea își face curaj cu o respirație adîncă și strecoară durerea abuzului suferit printr-o sită de rușine. Nu știu care suferință a lăsat răni mai adînci, atacul inițial sau acuzațiile și umilirea de după aceea. Adesea, reacțiile apropiaților sau străinilor care află despre un caz de abuz sexual întruchipează perfect expresia englezească „to add insult to injury” (a adăuga o insultă peste rană).

Deși abuzul sexual este o traumă extrem de intimă, trăită în cele mai profunde părți ale ființei, felul în care reacționăm, ca indivizi și ca societate la dezvăluirea lui, e o problemă sistemică, la care contribuim cu toții, activ sau pasiv. Reacția la trauma sexuală este una socială, cu rădăcini și ramificații profunde. Tocmai această reacție face obiectul articolului de față. Nu aș vrea să adaug o insultă traumei inițiale a persoanelor care au suferit un abuz încercînd să o calific în vreun fel. Există cîteva domenii științifice (psihologia traumei, victimologie) și aplicative (psihoterapia traumei, asistența socială a victimelor abuzului sexual) care se ocupă metodic și pertinent cu analiza și tratamentul persoanelor care au suferit o astfel de traumă. Reacțiile adulților responsabili care fac parte din grupurile de persoane de atașament, îngrijitori, profesioniști însărcinați cu supravegherea și intervenția, cît și reacțiile colective, ale comunităților sociale, sînt cele care au nevoie de o analiză atentă a fiecăruia dintre noi. Pentru că răspunsul nostru la acest tip specific de traumă nu este un sport al spectatorilor.

De la studiul ACE (Adverse Childhood Experience) la multiplele statistici furnizate de diverse organizații, toate datele obținute arată o prevalență mare a abuzului sexual, mult mai mare decît sîntem pregătiți să recunoaștem. Fiecare dintre noi are în cercul apropiat al rudelor și prietenilor măcar o persoană care a suferit un atac, un abuz mai mult sau mai puțin violent. Este o realitate extrem de incomodă la care nu sîntem pregătiți să facem față emoțional, social și comportamental. Nepregătirea aceasta ne este transmisă genetic, transgenerațional și modelată cultural. De aceea, ne trezim atît de des în situații în care ignorăm problema, respingem pe cei care o aduc în discuție, acuzăm victimele și scuzăm neglijența celor care ar fi trebuit să fie protectori.

Pe de o parte, instinctele agresive cu care sîntem dotați ca specie sînt mecanismele primare care pun în funcțiune abuzul în formele sale cele mai violente. Istoria noastră îmbibată de toate tipurile de agresiune individuală, de grup și tribală ne-a înscris în mentalul colectiv o „genă” a cruzimii supraviețuitorului. În consecință, empatia și compasiunea sînt adesea privite ca slăbiciuni, piedici în calea supraviețuirii. Și astfel devine preferabil să negăm poveștile de abuz. Victimele care n-au fost crezute au cerut ajutorul de la protectori care n-au fost capabili să-și recunoască fragilitatea și neputința. Cu cît ne simțim mai neputincioși, cu atît sîntem mai dispuși să lăsăm la o parte orice ne-ar putea plasa în aceeași poziție vulnerabilă.

Respingerea vulnerabilității care ne-ar putea confrunta cu iluzia siguranței noastre, teama aproape instinctuală ca nu cumva să devenim noi înșine victime, nevoia disperată de a găsi o explicație coerentă și liniștitoare pentru evenimente aleatorii ne fac să devenim judecători insensibili în prezența unor suferințe pe care nu le putem ignora. Astfel, ajungem să acuzăm îmbrăcămintea, comportamentul, clasa socială, religia, corpul, privirea, gesturile sau orice altă caracteristică a victimei. În felul acesta, ne detașăm de ea, nu mai este dintre noi, ca noi. Face parte dintr-o altă categorie, dintr-un alt grup, ceea ce ne ajută să ne menținem iluzia invulnerabilității. Nouă nu ni se va întîmpla. A sugera sau a acuza deschis victimele abuzului sexual că au instigat sau au provocat violența este ca și cum am considera că, într-o cameră în care există o scurgere de gaze, întrerupătorul care a făcut o scînteie este vinovat pentru explozia care a dărîmat clădirea. Așa cum scurgerea de gaze va provoca pagube imense indiferent cît de bine izolat este întrerupătorul din cameră, la fel și tendințele agresive, deviante și/sau abuzive ale atacatorului vor provoca pagube imense indiferent de cît de discretă ar fi victima. În Bruxelles există o expoziție de îmbrăcăminte, cu haine uzuale, de la tricouri pentru copii cu imprimeuri colorate pînă la o uniformă de polițist. E îmbrăcămintea purtată de victimele violului în momentul în care s-a petrecut trauma. Ceea ce pare o mostră de magazin second-hand devine un argument vizual care arată incontestabil eroarea învinuirii victimei. Pentru că victimele sînt ca surorile, mamele, fiicele noastre și, mai des decît am crede, ca fiii noștri. Sînt dintre noi, ca noi. Se îmbracă la fel, vorbesc la fel, suferă la fel ca noi. Explicația agresiunii gratuite și aleatorii nu se găsește aici. În diferite momente, locuri sau contexte sociale și istorice cu toții devenim vulnerabili, ușor de rănit și chiar de anihilat. În momentul în care este țintuită de forța abuzatorului sau de frica paralizantă, victima unei molestări sau a unui viol nu se deosebește cu nimic fundamental de soldatul cu fața la pămînt și pistolul în ceafă, de tînărul zdrobit sub pumnii unei bande de cartier sau de victima unui atac terorist într-un metrou oarecare.

Atunci cînd înțelegem cît de aproape sîntem în ceea ce privește vulnerabilitatea noastră, ni se deschide drumul spre primele unelte care ne pot ajuta să reacționăm sănătos față de victimele abuzului: empatia și compasiunea. Empatia reprezintă capacitatea de a intui și înțelege ce simte celălalt, a simți o emoție similară, însoțită de conștientizarea faptului că această emoție izvorăște din celălalt și rezonează în propria persoană. Multiple studii din domeniul neuropsihologiei și psihologiei sociale arată că simțim și manifestăm mai multă empatie față de cei pe care îi percepem similari cu noi. Cînd reușim să identificăm corect empatia și emoțiile pe care aceasta le activează în noi, sîntem cu un pas mai aproape de compasiune. Aceasta din urmă este o atitudine care, pe baza empatiei, ne determină să ne dorim să ajutăm persoana care suferă, să îi ușurăm durerea sau să o însoțim în procesul de vindecare. Aici ne izbim dureros de o problemă sistemică. Modelele culturale  legate de manifestarea empatiei și compasiunii sînt adesea fragile, confuze și insuficiente. Mai ales atunci cînd le comparăm cu modelele corespunzătoare luptei pentru putere între genuri, clase și roluri sociale. Modelul masculin tradițional nu poate îmbina armonios agresivitatea cu protecția, dominanța cu compasiunea sau vulnerabilitatea cu tăria fizică și de caracter. Mai mult decît atît, modelele proiectate sînt foarte diferite de cele percepute. Tatăl care se consideră un părinte ferm este văzut drept rece și nedrept de către copilul său. Managerul care proiectează o imagine asertivă și puternică le oferă angajaților experiența unui șef abuziv. Mama care se vede iubitoare este percepută ca discriminînd între copii. Obiceiul de a reflecta la modelul pe care îl transmitem, la ceea ce experimentează copiii, subalternii, prietenii sau cei pe care îi influențăm ne este adesea străin.

Și astfel, reacționînd în loc să reflectăm, devenim parte a unei probleme sistemice, a unui mecanism social ale cărui reguli de funcționare adîncesc inegalitățile, îi responsabilizează pe cei slabi, îi scuză pe cei puternici și promovează modele și roluri disfuncționale. E adevărat că natura noastră bazală este agresivă, orientată spre supraviețuire și reproducere, crudă și fluctuantă. Dar este la fel de adevărat că nu sîntem doar atît. Sîntem și cei care au creat societăți și culturi complexe, realități pe care le transformăm mereu și care, la rîndul lor, ne transformă. De aceea, problemele sistemice au nevoie și de soluții sistemice. Uneori, acestea își au rădăcinile în lumea științifică, alteori sînt gîndite de lideri și legiuitori, iar în alte situații sînt impuse de fenomene de tipul bulgărelui de zăpadă. #MeToo a fost un astfel de fenomen care a cuprins o lume întreagă. O inițiativă inconfortabilă și neelegantă care a dat la o parte un văl lucios de pe o industrie adulată pentru a arăta abuzurile ascunse. Dincolo de valul de destăinuiri care a urmat ca în metafora fluturelui din Amazon care dă din aripi, mișcarea a condus la unele schimbări sistemice. În state precum SUA au fost interzise clauzele de confidențialitate referitoare la hărțuirea sexuală din contractele de muncă, s-au adoptat legi care să protejeze și liber-profesioniștii, și angajații ale căror venituri depind de comisioane sau bacșiș, au fost create programe finanțate pentru victimele abuzului și hărțuirii.

Desigur, soluțiile la probleme complexe nu pot fi simple. Iar sistemele sociale hipercomplexe sînt imprevizibile în schimbarea lor continuă. Mai este mult de muncit pînă cînd victimele abuzului sexual vor putea cere ajutorul cu încredere, fără rușinea și confuzia pe care le-au experimentat mamele și bunicile lor. Cu speranța că sînt auzite, înțelese și respectate ca ființe umane. Cu încrederea că există un cadru în care cei mai puternici își asumă responsabilitatea protecției. Acest cadru se construiește constant, din lucrurile mici. Din refuzul unui adolescent de a rîde la glumele umilitoare ale prietenilor lui adresate unei trecătoare necunoscute. Din responsabilitatea unor părinți care aleg să-și folosească cuvintele și nu palmele pentru a-și învăța copiii autodisciplina. Din lecțiile de demnitate ale unei bunici care își învață nepoata să nu accepte mai puțin decît respectul celor din jur. Din brațele calde ale unor femei care încurajează o prietenă sau o colegă după ce a fost umilită. Din gestul unui trecător care observă o situație potențial abuzivă și întreabă persoana vulnerabilă dacă are nevoie de ajutor. Din decizia unor adulți care folosesc platformele de socializare de a nu se ascunde niciodată în spatele anonimatului. Din atitudinea nediscriminatorie a unui profesor față de toți elevii adolescenți pe care îi învață. Din atitudinea unui cititor care și-a luat timp să citească un articol despre un subiect incomod pentru ca apoi să reflecteze la poveștile de abuz pe care le-a trăit sau pe lîngă care a trecut de atîtea ori pînă acum.

Nu-mi permit să fiu o visătoare ca John Lennon și să-mi imaginez o lume fără abuz sexual, viol sau hărțuire, fără pervertirea atașamentului și intimității, fără traumă și bullying. Dar îmi dau voie să sper la grupuri mai mici sau mai mari – oaze sociale în care empatia și compasiunea față de cei care au trecut printr-o traumă de natură sexuală (și nu numai) să le alimenteze vindecarea. Și dacă visul acesta e mult prea îndepărtat sau naiv, permiteți-mi speranța ca următoarea ocazie cînd cineva vă va încredința o poveste de abuz o veți răsplăti cu respect, empatie și compasiune.

Zenobia Niculiță este doctor în psihologie și lector universitar.