De ce să-mi fie frică atunci cînd merg singură pe stradă?
Nu purta fustă scurtă. Nu te îmbrăca în blugi strîmți. Nu-ți cumpăra pantofi cu toc. Nu te machia puternic. Nu accepta băuturi de la necunoscuți. Nu-ți lăsa paharul nesupravegheat. Nu te așeza pe scaunul din față al taxiului. Nu pleca singură în alt oraș sau în altă țară. Sună-mă cînd ajungi. Sună-mă cînd pleci. Sună-mă să vin să te iau. Ține cheile la îndemînă. Ține telefonul la îndemînă. Ține un spray cu piper în geantă. Fă un curs de autoapărare. Nu te plimba singură ziua. Nu te plimba singură noaptea. Nu te plimba singură. Rămîi pe străzile umblate și bine luminate. Nu vorbi cu necunoscuți. Nu lăsa garda jos. Nu permite nimănui să te atingă. Fii gata să țipi.
Acestea sînt mesajele pe care le aude orice fată de mică. Le-am auzit și eu de atîtea ori. Cu toate astea, la optsprezece ani, nu l-au oprit pe un fost prieten să mă înghesuie într-un colț al camerei, amenințîndu-mă, furios că încheiasem relația. La fel cum nu i-au oprit nici pe nenumărați alți necunoscuți să mă fluiere, să mă urmărească pe stradă, să se frece de mine în transportul în comun sau să mă agreseze verbal.
Ca băiat sau bărbat, nu e nevoie să-ți pui nici una dintre problemele de mai sus. Îmi imaginez că probabil e dificil să înțelegi teama de a fi acostată în timpul zilei de un necunoscut, pe o stradă pustie, teama de a fi pipăită în autobuz, de a fi șicanată singură pe bicicletă în parc sau de a fi urmărită noaptea, pe drum spre casă, atunci cînd probabilitatea de a păți asta ca bărbat e egală cu zero. Însă femeile înfruntă zilnic astfel de agresiuni, mai mici sau mai mari, mai mult sau mai puțin enervante, mai mult sau mai puțin înspăimîntătoare.
Inegalitatea merge și mai departe de hărțuirea stradală. Doar în 2020, statisticile oficiale au înregistrat 10.000 de românce agresate chiar de partenerii lor, în timp ce 72 au fost ucise. Conform rapoartelor Ministerului Afacerilor Interne, în același an, judecătorii și polițiștii au eliberat aproape 8.400 de ordine de restricție. Aproximativ o treime nu au fost însă respectate, astfel că femeile vulnerabile au fost bătute sau ucise chiar în sînul familiei care ar fi trebuit să le protejeze. Un raport al Centrului FILIA din ianuarie-august 2021 arată că, în medie, aproape în fiecare zi a fost înregistrat un caz în care o minoră a fost violată, agresată sexual sau supusă unui act sexual cu un adult din familie. După mulți ani de tergiversări, în mai 2021, Parlamentul a adoptat Legea privind monitorizarea agresorilor și a persoanelor arestate la domiciliu, urmînd ca, pînă în martie 2022, în etapa-pilot care vizează agresorii din cazurile de violență domestică, statul să achiziționeze 500 de brățări și să pună în funcțiune un sistem electronic de monitorizare. Ulterior, însă, conducerea MAI a anunțat prorogarea termenului pînă la 1 octombrie 2022. Cu toate că în unele state vestice aceste sisteme de monitorizare există de zeci de ani – iar în Spania, de pildă, de cînd există brățările electronice, nu a mai fost ucisă nici o femeie beneficiară a acestui sistem –, în România se pare că nu există voința politică de a implementa măsuri de protecție.
Să fiu femeie nu e o invitație la agresiune. Sînt liberă, dar asta nu înseamnă că nu mi-e frică. Sînt conștientă la fiecare pas de riscul pe care mi-l asum cînd merg singură seara pe străzile orașului. Iar faptul că îmi iau niște măsuri ca să mă protejez nu înseamnă că nu mi se poate întîmpla nimic rău. În România, cultura violenței e încă în floare. Agresiunea asupra femeilor pe stradă, la locul de muncă sau acasă e încă banalizată, iar statul nu e dispus să investească în protecția victimelor. Femeile trebuie să aibă grijă de ele pe cont propriu, să se învețe una pe alta metode de protecție. Dar de ce să-mi fie frică atunci cînd merg singură pe stradă?
Sigur că #notallmen – nu e intenția mea să generalizez, dar unde se află de fapt responsabilitatea pentru educație? Să ne protejăm fiicele? Să ne educăm fiii? Sau poate mai degrabă ambele? Să ne învățăm fiicele să se protejeze și să ne educăm fiii să nu agreseze fetele. Să-i învățăm pe băieți ce înseamnă hărțuirea, abuzul fizic și emoțional, violul, coerciția, să-i învățăm să nu tolereze agresiunea, să vorbească despre asta cu alți băieți, să-i învățăm respectul față de fete. Dacă aceste mesaje ar ajunge mai des la băieți, poate că fetele ar avea mai rar motive de spaimă.
Reacția bărbaților din jurul meu, cînd aud de tema hărțuirii stradale sau a violenței domestice, a fost de multe ori tradusă în miștouri sau replici defensive. Dar ei nu au de ce să se simtă atacați din moment ce nu manifestă acest tip de comportament. Discuția e despre agresori. Iar schimbarea nu poate avea loc cînd e dorită doar de o jumătate din populație. Și bărbații pot deveni aliații femeilor. Din poziția lor de putere, își pot educa, cu blîndețe, prietenii și grupurile sociale, în public sau în privat. Chit că educația de acum nu are efecte imediate, vom vedea schimbarea peste o generație. Și ne vom mulțumi.
Cristina Ștefan este jurnalistă.
Foto: flickr
