De ce s-ar lăsa europeanul recunoscut?
(căderea în identitate)
Cum recunoaştem un european?(!) Întrebarea aceasta (dacă întrebare e) i-ar fi făcut să frisoneze de plăcere-oroare pe maeştrii gîndirii postmoderne. În primul rînd: cine întreabă? Adică: ce fel de subiect, „tehnic“ vorbind, se exprimă aici? Gramatica nu e niciodată inocentă, este şi arată întotdeauna mai mult decît pare, aşadar, ca buni europeni-hermeneuţi ce (încă) sîntem, una dintre primele întrebări care se pune despre această întrebare (dacă întrebare e) e: în cazul acestei întrebări, este vorba de un subiect subînţeles (în textul anterior, în istoria anterioară) sau de un subiect inclus (în persoana gramaticală a verbului)? Cine întreabă şi, mai ales, de ce şi cu ce scop (mai mult sau mai puţin clare, conştiente)?
Întrebările despre întrebare încep însă să se înmulţească vertiginos şi riscă să se pună în calea accesului la întrebarea propriu-zisă (dacă întrebare e), devenind însă, poate, tocmai singura cale practicabilă spre ea – şi spre un răspuns (sau mai multe) la ea.
În primul rînd, faptul că o astfel de întrebare se pune, poate să se pună, şi mai ales faptul că tocmai noi, ca europeni, ne punem această întrebare, în această formă, a „recunoaşterii de sine“, este o noutate (aproape) absolută. Zic „(aproape) absolută“ deoarece au existat întotdeauna, în istoria gîndirii Europei (care e, intrinsec, şi istoria gîndirii despre Europa: gîndirea „continentală“ şi ca mod de a concepe însăşi ideea europeană), minţi şi voci care şi-au pus această întrebare. Niciodată, însă, mi se pare, în această formă desfăşurat, ne-declarat ruptă, tragic post-reflexivă sau analitic-reflexivă de fapt, în care subiectul, deşi încă acelaşi cu obiectul, simte totuşi că această unitate e pe cale de a se rupe (sau n-a existat niciodată decît în cuvinte – dar lucrurile, ştim, se fac din cuvinte). De-asta şi întrebam: cine întreabă?
Implicit, cel care se întreabă, despre sine, cum (mai) poate fi recunoscut, „după ce“, „prin ce“, este europeanul însuşi. În istorie şi ca autor nu numai al istoriei universale, ci al însuşi conceptului de istorie ca atare, subiectul european nu s-a lăsat niciodată obiectivat. Pînă de curînd, europenii nu se vedeau, nu se distingeau, ei erau Lumea însăşi pentru că făceau Lumea, pentru că transformau toate lumile într-o singură Lume, într-un Cosmos. Cînd Heidegger spune (într-un seminar din 1929-1930) că piatra nu are lume, animalul e sărac în (materie de) lume, iar omul e făuritor, configurator de lumi, noi subînţelegem spontan, fără probleme, că Omul este Europeanul (restul lumii candidînd, evident, pentru evitarea retrogradării infinite în celelalte ligi ale fiinţei). Sau, mai exact, subînţelegeam, la trecut, la imperfect (timpul însuşi al trecerii), acest lucru.
Dacă întrebarea (dacă întrebare e, şi nu un banal normativ sau „portret robot“) „cum recunoaştem un european?“ începe să poată să se pună, dacă, altfel spus, Europa începe să se lase „antropologizată“ „etnologizată“ („africanizată“, „amazonizată“ etc. – „europenizată“), acceptînd (de fapt fiind obligată) să intre în rîndul lumii pe care ea a creat-o, e pentru că identitatea europeană, atît cît a fost, începe nu doar să se fisureze, ci de-a dreptul să se dizolve, să devină problematică. Asta, poate, pentru că niciodată n-a existat ca atare o identitate europeană.
Or, procesul (şi procesiunea) politică, performativul politic al aşa-numitei „construcţii europene“ pune, azi, această problemă, obligîndu-l pe european, obligîndu-ne pe noi, europenii, ca europeni, să ne punem problema unei identităţi colective, unitare, care se dovedeşte mai greu de împlinit decît am fi crezut. Ne impunem, Lumea pe care noi am făcut-o ne obligă, azi, să ne aplicăm nouă înşine, pînă acum scutiţi, auto-sustraşi, aceeaşi operaţiune prin care am edificat Lumea.
Identitatea europeană a fost întotdeauna secundă, o umbră, un rezultat, aproape un reziduu – un efect. Ea nu a făcut (aproape) niciodată obiectul unui program, al unui proiect. Iar faptul că acest ultim-prim-preliminar pas spre realizarea sau construirea identităţii europene a fost evitat, ocolit, faptul că europenii s-au abţinut, tantric, de la el a fost o măsură de precauţie şi de înţelepciune, un instinct istoric absolut salutar: identităţile nu pot fi forţate, şi este întotdeauna mai bine să rămînă implicite, în implicit, ca o aură, ca un abur.
Secolul european perfect, din punctul de vedere al ideii înţelept amînate, prudent şi vital evitate de operare a identitate au fost, desigur, secolele XVIII-XIX, cînd identitatea europeană a fost realizată multiplu, prin intermediul ideii de naţiuni (la plural), fiecare naţiune fiind europeană şi deci, implicit, reprezentînd (metaforic şi metonimic: aici e ambiguitatea profitabilă) Europa. Identitatea europeană a rămas, în mod salutar, categorial adjectivală.
Cînd a fost (este) să devină, din adjectiv, adverb, verb chiar, substantiv, urcînd în grad şi în ierarhie pe scara de demnitate a fiinţării, identitatea europeană, Europa ca identitate unitară şi unică se dovedeşte mai mult decît problematică. Iar eroarea este, în primul rînd, una de strategie performativă, adică de trecere de la lingvistic la istoric, dovedind că entităţile substanţiale nu există, sau nu sînt, tocmai, decît ideale, lingvistice, visate, „regulatoare“ – şi că aşa trebuie, e mai bine, preferabil, înţelept să rămînă.
Ca să fie o identitate unică (în lume, adică recognoscibilă şi asumabilă) şi unitară (practicabilă), Europa trebuie să aleagă din sine, să accepte să se despartă de o (bună) parte din sine. Adică să aibă curajul să se auto-obiectiveze. Dar asta e cel mai greu – tocmai de aceea ar fi un pas, un risc, o decizie cu adevărat epocală.
Pînă acum în toată istoria ei şi (deci) în toată istoria lumii, (şi deci) în toată istoria (pur şi simplu), Europa, ca unic subiect, ca subiect suveran, ca arhi-subiect istoric a fost cea care i-a obiectivat, adică definit, identificat pe ceilalţi. Prin acţiunea conjugată a celebrului cuplu (de forţe) putere-cunoaştere. Europa a fost făuritoarea de Lume pentru că a creat identităţi, fie şi obligînd la reacţii şi replici identitare. Cînd spun însă Europa, trebuie să ne gîndim la concurenţa şi adversitatea politică intra-europeană, intestină, a ideii imperiale: Europa a fost prima Lume.
Or, pentru ca, azi, Europa să devină o identitate de acelaşi tip cu identităţile (să le spunem) istorice pe care ea însăşi le-a creat, trebuie, pe de o parte, ca ea să fi încetat să mai fie Subiectul Universal şi, pe de altă parte, ca de undeva să înceapă, să fi început să se exercite, asupra Europei (ca identitate de tip secund, derivat, ferit, ca pînă acum), presiuni dez-identitare puternice.
Întrebarea „Cum recunoaştem un european?“ (care întrebare, nu normativ, fişă poliţienească trebuie să fie) nu s-ar fi pus, nu s-ar fi putut pune dacă Europa n-ar fi ameninţată tocmai de (şi cu) un proces de identificare, adică de dez-identificare. Europa se simte, astăzi, somată să devină o identitate (post-naţională şi post-imperială, post-colonială), adică să accepte să devină ceea ce e – sau altceva, să aleagă din sine: să se critice, să se discearnă pe ea însăşi.
Europa începe să fie insolitată în lume, dar mîndria istorică n-o lasă ca identitatea să-i fie dată, creată, impusă. Ea încearcă, azi, să se auto-creeze substanţial, să se auto-opereze, dar reflexivitatea acţională, performativă e mult mai dificilă şi plină de aporii decît cea filozofică, ideală.
Multă vreme, întreaga istorie de fapt (şi tocmai ca istorie), Europa a fost Lumea însăşi, fondul pe care, ca în fenomenologia percepţiei, se profilau – erau „substanţial“ perceptibile – toate celelalte identităţi, tocmai ca identităţi (o capcană). Acum cînd nu mai acoperă Lumea însăşi, cînd nu mai poate fi şi scena, şi textul, şi actorul (ca la Shakespeare), tocmai pentru a putea să rămînă, să fie actor, Europa trebuie, deci, să aleagă, adică să renunţe le pretenţiile deja depăşite de a fi scenă şi text pentru a putea fi, măcar, actor. Dacă nu vrea să fie pur şi simplu nimic, un teritoriu rezidual, o umbră identitară. Ceea ce aproape că e.
„Şmecheria“ sau „viclenia“ raţional-istorică a Europei, identificatorul tuturor celorlalţi tocmai pentru a-i prinde în capcană şi a-i ţine închişi în identităţi exploatabile, profitabile, nu mai ţine. Doar aparent paradoxal, ca să rămînă la fel de mult, Europa trebuie să vrea mai puţin şi mai precis. Altfel spus, ca să-şi păstreze bogăţia de posibiluri, Europa trebuie să aleagă între ele.
Cum recunoaştem un european? Păi, tocmai, bine ar fi fost să nu-l fi putut, în continuare, recunoaşte, să fi putut spune, în continuare, Europeanul e Omul, pur şi simplu.
Nimic, de fapt, nu s-a schimbat, europeanul este recongnoscibil tocmai prin faptul că e irecognoscibil, prin ne-particularizarea sa, prin caracterul său generic, „universal“, „fără calităţi“ – prin faptul că e pretutindeni acasă: tocmai de aceea nu poate fi recunoscut, şi tocmai prin asta se recunoaşte, Omul-Lume. Europeanul e omul deteritorializat, în continuă deteritorializare, omul voiajelor lungi şi al intereselor universale, omul transportului şi, deci, al metaforei. Europeanul e omul metaforic, Omul-Capital. Mai mult (adică strategic mai util) decît Omul Universal, Europeanul e Omul Global, omul globalităţii. Afabil, începe să vrea să fie recunoscut de către ceilalţi, adică să accepte şi el „căderea în istorie“ şi în lume, alături de ceilalţi şi împreună cu ei, trecînd prin sacrificiul ontologic la care-l supune banala pozitivare substanţial-identitară.
Europeanul este fostul stăpîn, a cărui supremă, universală înţelepciune trebuie să fie tocmai suspiciunea faţă de stăpîni, dominaţii, imperii. Poate tocmai de aceea, europeanul viitorului imediat ar trebui căutat, tipologic, în Estul Europei, în ţări stăpînite şi ne-stăpînitoare. În ţări repetat, vertiginos dez-identificate, cu identităţi „moi“, „slabe“ sau multiple, conflictuale – precum Ucraina, de pildă.
Bogdan Ghiu este poet, eseist şi traducător.
Foto: wikimedia commons
