De ce ne plîngem de milă?
E clar, în ziua de azi este foarte greu să găseşti o persoană tonică cu care să stai de vorbă. Aproape de fiecare dată cînd ies în oraş, fără un scop precis, la un bar oarecare, presimt că voi întîlni pe cineva care după o bere sau două va începe să-şi plîngă de milă. Chiar dacă nu ne cunoaştem prea bine, asta nu are nici o importanţă! Important este să-şi găsească un interlocutor căruia să-i povestească viaţa sa în tonuri de gri, să-i explice cum stă treaba. "Sînt vai de steaua mea!" N-are bani sau, chiar dacă are nu-i ajung niciodată. Munceşte prea mult şi şefii îl/o persecută. N-are casă şi s-a săturat să stea cu chirie şi să fie tot timpul "pe drumuri". Trăim într-o ţară care nu-i oferă nici o şansă, ar pleca, dar unde să se ducă? Lucrurile merg prost, din ce în ce mai prost, mai ales de cîţiva ani încoace. Societatea de consum îi provoacă o depresie. Nu poate să doarmă ca lumea, are palpitaţii, simte nişte junghiuri la inimă, a fost la un control, dar nu i-au găsit nimic. Toată lumea îl/o minte. Partenerul de viaţă nu îl/o înţelege, relaţia scîrţîie, s-ar duce "la mama", dar nu se mai înţelege deloc cu părinţii. Şi-ar schimba profesia, asta de acum nu-i aduce nici o satisfacţie. A rămas fără ţigări. Pot să-i dau una? Trebuie să se lase de fumat, dar îi lipseşte voinţa. S-ar apuca de afaceri, are nevoie de un capital, s-ar împrumuta, dar n-are de unde. N-are posibilităţi, n-are relaţii. Să-şi mai ia o bere? Nu ştie, îi e totuna. Teoretic, femeile ar trebui să se plîngă mai mult decît bărbaţii. În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa. Doar atitudinea pe care o au faţă de postura de victimă este una diferită. O amică îţi va plînge pe umăr, uneori cu lacrimi adevărate, îţi va cere o batistă de hîrtie cu care să-şi şteargă ochii. Va avea un lung monolog în care va încerca să-ţi explice, în cele mai mici detalii, de ce se simte copleşită. "Nu mai am deloc timp pentru mine. N-am mai ajuns la manichiuristă de nu ştiu cînd... uită-te şi tu ce unghii pot să am! Nu mi-am mai cumpărat de nu ştiu cînd o pereche de pantofi, toţi banii se duc pe mîncare, pe bonă, pe rate... Simt cum trece viaţa pe lîngă mine. Sînt tot timpul obosită, uită-te la faţa mea! Iar X habar n-are prin ce trec eu. Lui totul îi e indiferent. Nu mai are nici o iniţiativă, nu mai ieşim în oraş, nu mai mergem împreună la cumpărături. Numai eu mă car cu sacoşele de colo-colo. I-am zis ca măcar să ducă maşina la service, că nu mai pot să mai merg cu rabla aia, are ceva la cutia de viteze... a uitat!" După această primă etapă, cea a istorisirilor şi argumentelor, va aştepta ca la rîndul tău să-i faci confesiuni. Te va încuraja din priviri. "Haide, mie poţi să-mi spui!" E un soi de ritual al reciprocităţii. Te va asculta fără să te întrerupă, te va căina. La final, va avea un mic moment de satisfacţie. "Sigur că ai dreptate... Exact aşa simt şi eu!" Va simţi că a obţinut o victorie aparent neînsemnată în faţa sorţii potrivnice şi se va înveseli subit. Dacă nu e fată deşteaptă, va schimba subiectul şi va ciripi în continuare despre tot soiul de fleacuri. Dar complicitatea va exista undeva, dincolo de conversaţia banală. Prin gesturi mărunte te va asigura de prietenia ei forever. A doua zi te va suna şi, la telefon, o va lua de la capăt. Dacă e fată deşteaptă, va trece la abstracţiuni. Te va provoca la o discuţie serioasă şi profundă despre motivele pentru care viaţa e atît de meschină. Va jongla cu concepte, va da vina pe mecanismele sociale, va analiza conjunctura politică şi situaţia economică, va vorbi despre falsa emancipare a femeii şi-ţi va dezvălui că scrie un roman sau o teză de doctorat. Bărbaţii îşi plîng de milă pe un ton mai concis, fără să renunţe la o oareşce demnitate. În prima fază, monologul lui va fi punctat de mici şi înşelătoare ironii la adresa propriei persoane. Va face miştouri, va rîde de unul singur la poantele pe care le va spune, te va bate pe umăr în momentul în care va simţi că eşti "din acelaşi film cu el". Lamentaţiile sale se vor reduce la "viaţa mea e de rahat". Pentru a te convinge de acest adevăr, va face în permanenţă comparaţii şi îţi va da contraexemple. "Uită-te la frate-miu! S-a însurat cu proasta aia care a moştenit apartamentul... deci are unde să stea! Munceşte acasă, nu trebuie să fie la 8 la job... aia nu-l bate la cap toată ziua, ca pe mine Y! N-are atîtea pretenţii, nu-l ia la bani mărunţi dacă se mai îmbată şi el ca omuâ! Îl lasă în pace... şi asta e foarte important. Să fii lăsat în pace ca să-ţi vezi de-ale tale... Eu simt tot timpul o presiune fantastică... mi se pare că nu mai fac nimic cum trebuie. Nu mai am încredere în mine, nu nimic. Mă înţelegi, nu-i aşa? Şi nu ştiu de unde vine presiunea asta. La firmă sînt o grămadă de idioţi care nu se mai stresează atît. Îl ştii pe Z, nu-i aşa? Păi, ăsta chiar n-are nici o treabă! I se fîlfîie! Să ieşim odată cu el la bere ca să vezi cît de relaxat e omul ăsta... îl invidiez, pe bune!" De multe ori, comparaţiile nu fac trimitere numai la prieteni şi la rudele apropiate. Bărbatul-victimă se poate compara cu o persoană publică care s-a realizat în acelaşi domeniu în care lucrează şi el sau va aminti în treacăt nişte nume la care se raportează. "De ce nu fac filme? Pentru că nu sînt băiatul lui Adrian Porumboiu!" etc. Concluzia discuţiei va surprinde pe undeva spiritul mioritic: asta e! Dacă este băiat deştept, nu va vorbi deloc despre sine, nu va face confesiuni şi va începe direct cu abstracţiuni, va jongla cu termeni pe care nu-i cunoaşte decît pe jumătate. Va avea un discurs sforăitor şi crispat care, de fapt, vrea să spună doar atît: "viaţa mea e de rahat!". Discursul său ascunde, de fapt, frustrarea, nesiguranţa, fragilitatea. Principalele cauze ale autovictimizării celor din generaţia mea.
