„De ce, la Moscova, Diavolul împarte dreptatea?” – interviu cu Anton BREINER –

Ați afirmat, într-una dintre conferințele Dilemei vechi, că, în special, literatura rusă clasică ne poate da o imagine de ansamblu despre ruși, „aşa cum ar fi vrut ei să fie, cum ar fi putut să fie, cum şi-au imaginat că ar vrea să fie”. În acest context, cît de prezentă este tema demnității umane?

Cred că cea mai recentă referire la acest concept îi aparține lui Mihail Șișkin, care a afirmat că fiecare generație din literatura rusă, indiferent că vorbim despre vremurile țarilor, comunismului, sau putinismului, a trebuit să dea un răspuns la o întrebare fundamentală: Cum să-ți păstrezi demnitatea umană în condițiile umilitoare ale dictaturii?

Într-adevăr, literatura rusă a formulat multe răspunsuri diferite la această întrebare, uneori exact în acești termeni, alteori ducînd-o și în alte direcții. Căci nu doar dictatura politică e cea care ne pune în situații umilitoare, ci și dictatura instaurată de presiunea unei societăți închistate în materialism și conformism. 

Iar despre demnitate putem vorbi ca despre un construct social care se schimbă, de la o perioadă la alta, și care depinde de felul cum înțelegem condiția umană. 

De exemplu, în Rusia secolului al XVIII-lea, să fii om însemna să fii aristocrat. Țăranii nu erau considerați oameni, fiind de fapt sclavi, și nu aveau statut de subiect nici pentru politica, nici pentru literatura rusă.

Cu timpul, schimbările sociale au influențat, în mod evident, și literatura. Dacă în literatură, pînă în 1840, conceptul demnității și întrebarea cu privire la condiția umană se refereau doar la nobili, din 1840 acestea se extind și la alte tipuri de personaje, precum cele create de Nikolai Gogol, un autor propus ca model pentru scriitorii progresiști de teoreticianul realismului rus, Vissarion Belinski.

Motivul este evident: Gogol e printre primii care democratizează literatura, are drept personaje funcționari mărunți, iar aristocrații sînt puși într-o lumină critică, discursul său fiind mai degrabă antisistem, cu accent pe răul din societate.

Totuși, cîțiva ani mai tîrziu, după ce Gogol publică „Fragmente alese din corespondența cu prietenii” – o  suită de idei extrem de conservatoare, pro-autocrație, ultraortodoxe – și șochează elita literară contemporană, Belinski îi trimite o scrisoare în care îl critică, amintindu-i despre necesitatea asanării societății ruse prin trezirea simțului demnității umane. 

Potrivit lui Belinski, Rusia „nu-și caută salvarea în misticism, ascetism, în pietism, ci în realizările civilizației, ale culturii, ale omeniei. Nu are nevoie de predici, a ascultat și așa prea multe, nici de rugăciuni, prea le-a repetat de multe ori, ci de trezirea simțului demnității omenești în popor, sentiment terfelit de-atîtea veacuri în glod și bălegar”.

Vorbind despre personajele lui Gogol, înainte de a cădea pe panta misticismului religios, mă gîndesc la maiorul Kovaliov, pentru care pierderera nasului însemna mai degrabă o pierdere a demnității sociale. 

În opera sa, Gogol este permanent interesat de dimensiunea spirituală a omului și creează personaje despiritualizate, obsedate de funcții, titluri, posesiuni materiale. 

Kovaliov, cu nasul său, e un exemplu bun, pentru el nasul e simbolul unui statut social, unicul scop al existenței sale. Dar la fel e și mantaua funcționarului Akaki Akakievici. Pînă să i se rupă mantaua, Akaki este o ființă dezumanizată, aproape o mașinărie. Abia cînd dobîndește o manta nouă începe să se anime, să prindă puțină viață. Umblînd pe stradă, i se schimbă mersul, i se schimbă modul cum percepe lumea înconjurătoare, devine mai încrezător, începe chiar să se uite după femei. 

Modelul e, fără îndoială, unul faustian, căci are loc acel troc demonic, însă la Gogol personajele acestea nu își vînd, ci își cumpără un surogat de suflet, ilustrînd astfel o societate obsedată de consumul material, în care nu există o viață a spiritului.

Și Omul Subteranei, care exclamă, după confruntarea stradală cu ofițerul, că și-a cîștigat în sfîrșit demnitatea, a avut curajul acestei înfruntări doar după ce și-a cumpărat un palton nou. 

Dar aici nu vorbim despre o demnitate autentică. E vorba, mai degrabă, despre o gîndire resentimentară în care miza e să demonstrezi că ești mai puternic. Sursele acestui tip de gîndire din Însemnări din subterană de Dostoievski le putem găsi în personajele romantice, superioare restului societății, cinice, misogine. În logica romantismului rus, Omului din Subterană nu se luptă pentru a-și afirma demnitatea, înțeleasă ca un set de valori împărtășite social, ci supremația, ilustrînd, pentru Dostoievski, o revoltă egoistă și meschină. 

În același timp își asumă meschinăria cu o oarecare mîndrie.

Pe de o parte, aceasta face ca personajul și textul lui Dostoievski să fie foarte moderne, pentru că avem de-a face, pentru prima oară în literatura rusă, cu un personaj capabil să își analizeze atît de bine propriile contradicții. 

Pe de altă parte, nu cred că e vorba de mîndrie, ci mai degrabă de un soi de autoflagelare. Iar la Dostoievski, personajele se autoflagelează foarte des, în căutarea răspunsului la întrebarea: Ce este și cum ar trebui să fie omul?

Ce este și cum ar trebui să fie omul?

O întrebare care, în literatura rusă a anilor 1860, s-a extins și la femei: sînt ele oameni, trebuie să fie și ele tratate în mod egal cu bărbații, ar trebui să aibă aceleași drepturi?

În „Lady Macbeth din Siberia” (nuvelă apărută în 1865), Nikolai Leskov spune povestea unei femei simple, victimă a unei căsătorii aranjate, inegale. Ajunge în casa soțului, care locuiește împreună cu tatăl său. Practic, femeia trăiește ca într-o închisoare, nu are nici un drept, iar singurul ei rol este acela de a procrea. Începe o relație cu un argat care o manipulează, convingînd-o să se elibereze, omorîndu-și socrul și soțul. 

Multă vreme, textul a fost interpretat ca un discurs al lui Leskov despre emaniciparea femeii – totuși, dacă citim atent nuvela, înțelegem că, de fapt, femeia nu se emancipează, ci scapă de doi stăpîni doar pentru a deveni subalternă într-o relație cu un alt stăpîn.

De altfel, Leskov susține într-un alt text că, pentru a se emancipa, femeia nu trebuie să se apuce de fumat în public sau să poarte pantaloni, ci să aibă drept la educație și la muncă, pentru că doar detașîndu-se financiar nu va mai depinde de un bărbat și va putea astfel să devină independentă.

Anna Sergheevna, personajul feminin din „Doamna cu cățelul”, nu se emancipează prin iubire?

Anna Sergheevna nu este de fapt personajul central al povestirii lui Cehov. Textul e focalizat exclusiv pe libertinul Gurov, bancherul moscovit care vine la Ialta în căutare de aventuri extraconjugale. 

Totuși, „Doamna cu cățelul” e o povestire extrem de reprezentativă pentru evoluția problematicii demnității umane. Dacă, la început, Gurov este blazat, misogin, considerînd că femeile reprezintă o „rasă inferioară”, în timp, ca urmare a întîlnirii cu Anna Sergheevna, începe să vadă viața cu alți ochi. Deși pare că sentimentele pentru Anna determină această schimbare a lui Gurov, personal consider că textul trebuie citit într-o altă cheie.  

Într-un pasaj semnificativ, naratorul spune: „Stînd lîngă tînăra femeie atît de frumoasă și de liniștită în lumina zorilor [...] Gurov se gîndea că, dacă adîncești bine lucrurile, totul pe lumea aceasta e minunat. Totul, în afară de ce gîndim și facem noi, oamenii, cînd uităm de țelurile supreme ale vieții, cînd uităm de demnitatea noastră de om”. 

Și pare că, în acest moment, cînd sînt doar ei doi, singuri, detașați de societate și de presiunea ei, Gurov descoperă demnitatea umană. Însă iubirea ca sentiment este însoțită, în acel moment, de un presentiment al morții în conștiința lui Gurov (nuanță pe care Cehov, deși nu o evidențiază, o strecoară în același paragraf): „Nici o frunză nu se clintea, de jos răzbătea vuietul monoton și surd al mării parcă amintind pacea și somnul veșnic ce-i așteaptă pe oameni”. 

Este primul moment cînd personajul începe să se gîndească la moarte și, mai degrabă decît iubirea, spectrul morții este cel care declanșează schimbarea lui. Întorcîndu-se la Moscova, observă viața searbădă, rutinată a societății în care trăiește și se revoltă față de moravurile „sălbatice” ale oamenilor care își irosesc zilele în „veșnicele jocuri de cărți, ghiftuire, beții, și mereu aceleași discuții răsuflate”, metehne care „îți acaparează timpul, energia și în cele din urmă îți lasă o viață măruntă, meschină, fără sens”. Iar finalul povestirii, prin scena în care Gurov privește în oglindă și se vede încărunțit, îmbătrînit, susține interpretarea conform căreia schimbarea nu este cauzată de „o primă iubire autentică”, ci de criza vîrstei de mijloc. 

Dar aceleași metehne le respinge și Oblomov...

Pe de o parte, Oblomov al lui Goncearov se consideră absolut îndreptățit să trăiască altfel decît „alții”. Ne amintim scena în care se ceartă cu Zahar, servitorul său, cînd acesta îi spune că trebuie să se mute, cum au făcut-o și „alții”. Oblomov izbucnește: „Eu sînt «alții»?”. Căci el e este boier, nu e ca „alții”, ceea ce înseamnă că este superior. Pe de altă parte, Oblomov desconsideră trivialul vieții, în esență rezistînd presiunii sociale care îl condiționează: conformează-te, dacă vrei să fii de succes, fă ca noi, dacă vrei să avansezi în lume. La toate acestea el spune „Nu!”. 

Dacă în confruntarea dintre „eu” și „alții” simțim aroganța sa de boier, în rezistența de a nu se conforma societății burgheze, rămînînd pasiv în vîltoarea socială, vedem un individualism pe care îl admirăm.

Cu alte cuvinte, demnitatea umană poate fi atinsă doar prin inacțiune?

În măsura în care această inacțiune este o formă de revoltă, de rezistență. Făcînd un arc peste timp, în anii 1970 avem o generație de scriitori care refuză pactul cenzurii, creînd personaje emblematice atît pentru perioada respectivă, cît și pentru felul cum acești scriitori au răspuns întrebării lui Șișkin: Cum îți poți păstra demnitatea în condițiile umilitoare ale unei dictaturi?

În cartea lui Venedikt Erofeev, Moscova-Petușki, personajul principal e un alcoolic care trece printr-o călătorie inițiatică. El  ajunge să dialogheze cu îngerii și cu Dumnezeu, însă viața sa este cea a unui alcoolic – alcoolul devine o cale de evadare din sistem, dar și un refuz simbolic al sistemului însuși. Dacă ești alcoolic, nu poți să fii funcționar, scriitor, student, profesor, poți să fii, cel mult, un zilier pe șantier. Ratarea ca revoltă. 

Tema evadării din sistem este prezentă și la Sașa Sokolov, în Școală pentru proști, însă sub o altă formă, căci aici vorbim despre o evadare în nebunie. Și mai există un tip de evadare: în Compromisul, Serghei Dovlatov vorbește despre cenzura presei și despre compromisurile pe care un jurnalist trebuia să le facă în Uniunea Sovietică. Aici, evadarea din sistem se face prin umor, însă un umor asumat de către cei care vedeau falsitatea ideologiei. 

Vorbind despre falsitatea ideologiei comuniste, există, în Inimă de cîine, această idee de demnitate a proletarului, insuflată de valorile omului nou. 

La Bulgakov vorbim mai degrabă despre o satiră a societății în schimbare din anii ’20-’30. Bulgakov asistă neputincios la o răsturnare ierarhică a valorilor. Dacă statul sovietic promite, la nivel de discurs, omul nou, în realitate promovează opusul acestui prototip de perfecțiune. Omul nou nu este un ideal, ci o ființă josnică, vulgară, agresivă.

Este aceeași inversare a valorilor pe care o găsim și în Maestrul și Margareta. Căci de ce, la Moscova, Diavolul este cel care împarte dreptatea? Pentru că, de fapt, în lumea sovietică, binele și răul și-au schimbat locul, și nu Dumnezeu, ci Diavolul ajunge judecătorul suprem.

interviu realizat de Stela GIURGEANU