De bine, de rău...

În secolul al XIX-lea, limba română a trecut - odată cu societatea românească - printr-un rapid proces de modernizare. Ceea ce a însemnat mai ales relatinizare, adică preluarea unor cuvinte din limba franceză şi (mai puţin) din limba italiană şi "pierderea pe drum" a unor termeni greceşti, turceşti ori de origine slavă, specifici vechii societăţi. Împrumuturile s-au făcut uneori de-a valma - comediile lui Alecsandri au ironizat mania franţuzismelor, iar ale lui Caragiale au fixat un tablou al acelui amestec de vechi şi nou. Scrierea cu alfabet latin s-a legiferat abia în 1866 - sîntem deci o naţiune tînără şi din acest punct de vedere. Emil Ionescu este conferenţiar la Facultatea de Litere şi autor al unui Curs de lingvistică generală, apărut în mai multe ediţii. "Lingvistica generală" este o disciplină care priveşte limba ca sistem, "de sus". De acolo, schimbările cu care ne întîlnim zi de zi nu sînt atît de supărătoare... Emil IONESCU "Limbile nu se strică" Care sînt cele mai importante schimbări apărute în limbaj în ultimii ani? Schimbările sînt de uz al limbii şi se manifestă, după opinia mea, în discursul public. El s-a diversificat în mod remarcabil, pentru că au apărut voci noi cu roluri sociale noi. În presă se fac greşeli, vedetele vorbesc "fără perdea", expresii şi cuvinte populare/familiare/argotice pătrund în limbajul public. Pentru unii, e firesc ("e libertate!"). Pentru alţii, e supărător ("e indecent", "e greşit"). Putem reface echilibrul? Nu cred sau, cel puţin, nu pe termen scurt. Multe dintre "vedete" sînt realmente în imposibilitate intelectuală de a se exprima mai bine decît ştim că o fac. Aceştia sînt actorii dominanţi, atît ca număr de persoane, cît şi ca număr de apariţii. Dar cel ce apare în public se expune anumitor "sancţiuni" dacă trece peste o serie de convenţii. Modul de exprimare (în cîteva din aspectele sale: corectitudine, lipsă de stridenţă în toate sensurile, claritate, concizie) reprezintă o astfel de convenţie. Aici trebuie să intervină reacţia de sens contrar: o continuă stare de veghe şi denunţare a tot ceea ce poluează discursul public (agramatismul, golănia de limbaj, preţiozitatea ridicolă). Şi iată, această reacţie există. Mulţumită ei, de pildă, metafora de bodegă a lui Adrian Năstase (cea cu ouăle) va rămîne o piatră de moară pentru acest personaj pînă la sfîrşitul carierei sale politice. Povaţa de mardeiaş "Ciocu' mic!" va rămîne şi ea lipită de identitatea politică a lui Şerban Mihăilescu. De acest gen de intervenţie e nevoie şi constat că unii actori ai spaţiului public (mă refer la publicaţii precum Cotidianul ori Academia Caţavencu ) chiar se ocupă cu aşa ceva. Cred că aceasta e direcţia cea bună. Înainte de 1989 discursul "public" era lemnos şi contrafăcut. Cum este azi? Comunicăm mai bine ori mai eficient din moment ce nu mai avem constrîngeri? Discursul public e contrafăcut şi acum, dacă ne referim mai ales la discursul public al demnitarilor. În ansamblu însă e mai diversificat. De pildă, discursul public practicat de reprezentanţii societăţii civile (ONG-uri, ca să dau un exemplu mai concret) e mai precis, mai clar. Şi nici nu e de mirare: cînd ai ceva de spus nu-ţi trebuie multe cuvinte. Cînd însă nu ştii cum să minţi mai convingător, ca să-ţi ascunzi impostura civică, te repezi la ceea ce e mai complicat şi mai obscur în vocabular. Nu cred, pe de altă parte, că acum comunicăm mai eficient. Lipseşte motivaţia de a comunica mai eficient, dar şi înţelegerea însăşi a conceptului de comunicare eficientă. Şi aici e un mare gol la bază: instituţiile desemnate să facă educaţie comunicaţională nu o fac. Şcoala, de pildă, mimează în fapt educaţia de acest tip, deoarece majoritatea profesorilor nu ştie cum trebuie făcută această educaţie şi nici la ce ar servi ea. Unul dintre aspectele cele mai frapante este abundenţa anglicismelor, mai ales în limbajul legat de unele domenii (computere, publicitate, finanţe etc.). Profesioniştii din branşă justifică acest lucru prin absenţa unor echivalenţe româneşti. Ce-i de făcut? Aş vrea să nuanţez. Dacă e vorba de domenii HI-TECH sau de ştiinţe de anvergură internaţională (cum sînt, de pildă, informatica sau genetica), trebuie adoptată o anumită atitudine. Iar dacă e vorba de domenii a căror calitate de ştiinţă e cel puţin îndoielnică, atitudinea trebuie să fie diferită. În primul caz, specialiştii trebuie lăsaţi să-şi forjeze terminologia potrivit propriilor necesităţi. Ceea ce primează în acest caz e uşurinţa de comunicare şi mai ales anvergura de circulaţie a termenului împrumutat. Pe de altă parte, a spune target în loc de ţintă şi brand în loc de marcă e un snobism profesional pe care unul ca mine îl tratează cu condescendenţă. Nu voi încuraja ca specialist pe nimeni să vorbească aşa, dar nu voi avea in- somnii patriotice din cauză că se întîmplă asta. Una peste alta, "s-a stricat limba" în tranziţie? Limbile nu "se strică". Ele pot dispărea sub uriaşe şi îndelungate presiuni culturale şi administrative sau prin grave împuţinări de populaţie. Nici limba română nu s-a stricat în tranziţie. În tranziţie au apărut însă în spaţiul public minţi stricate sau în penurie de neuroni. Asta-i tot. Pe de o parte, copywriter, broker, administrator web, PR manager, sales manager, trainer şi alte ocupaţii noi, care au dat năvală în societatea noastră cu tot vocabularul lor specific (networking, advertising, management, spot, corporate affairs etc.). Unele vorbe au început să prindă aripi româneşti, pentru a putea zbura mai în voie ("am linkuit", "am foruardat", "cine-i piar la firma voastră?"...), altele nu (titlurile futures de la Bursa din Sibiu). Pe de altă parte, cuvinte cu parfum arhaic, dar la fel de greu inteligibile pentru mulţi dintre noi ca şi cele de mai sus (naphtolator la imprimerie, paraşutist recepţie şi control, marangoz calatachelagiu, înnobilator scîndurele pentru creioane, finisor cocleţi, fascinar). Rodica Nicolae este redactor-şef la revista Cariere, care se ocupă cu domeniul numit resurse umane (fost "cadre"). Profesia o obligă să folosească zilnic un limbaj specializat, plin de inovaţii nu întotdeauna agreabile ori acceptabile. Sînt ele şi inevitabile? Rodica NICOLAE By the way... Nu bocesc şi nu-mi frîng mîinile de mila limbii române. Vor fi fiind mulţi lingvişti care o fac, îndreptăţiţi. Dar, aflîndu-mă cumva în bătaia cuvintelor, pot spune cîteva lucruri despre ce se întîmplă pe frontul jurnalismului de business. N-o iau de la '48, nu vă speriaţi! O să încep cu 1989. Eram însetaţi şi flămînzi. Ferecaţi în sintagmele lor goale. Limba partidului - limba minciunii şi a demagogiei. S-au deschis ferestrele şi cuvintele au început să umble. Încolo şi încoace. Mai ales încoace. Pentru că, repet, eram înfometaţi. Nu numai de adevăr şi de libertate, dar şi de limbă. De sensurile fireşti şi pline ale cuvintelor: iubesc, respir, vreau, pot... Ei bine, printre libertăţile asumate imediat a fost şi aceea a importului de vocabular. Fireşte, nu ca scop în sine, ci la pachet, împreună cu afacerea. Şi cum nu aveam timp să căutăm în dicţionar, am înghiţit de-a valma verbele şi substantivele imediat necesare. Nici nu s-ar fi putut altfel. Trebuia să ne mişcăm repede. Autocarul de Turcia avea oră fixă de plecare şi nici bursa de studii rîvnită zeci de ani nu putea fi ratată tocmai acum. Cuvintele limbii engleze, esperanto-ul începutului de mileniu, ne-au alunecat pe gît, întîi mai greu, apoi tot mai uşor, pînă au devenit a doua noastră natură. Pînă la un punct, nimic rău în asta. Cum să-i spui altfel training-ului? E un cuvînt întreg, complet, cu un sens pe care doar mai multe expresii româneşti l-ar putea cuprinde. Tot aşa, cum să denumeşti o profesiune nouă, pe care n-am făcut-o pînă acum, altcumva decît în felul în care i se spune la mama ei, acasă? Deci, cum să-i spui copywriter -ului? Aş face o paranteză aici. Merită citită Clasificareaocupaţiilor din România. Este o lectură pe cît de inedită, pe atît de veselă, în desuetudinea ei: scriitor de vagoane? naphtolator la imprimerie? paraşutist recepţie şi control? marangoz calatachelagiu?înnobilator scîndurele pentru creioane? finisor cocleţi? fascinar? corodor prin procedee chimice (tiefdruc şi zinco)?... Închid paranteza. Ne-am însuşit, aşadar, cuvinte pe care nu le-am găsit în dicţionarele noastre şi pe care, probabil, nici nu le vom găsi prea curînd. Cuvinte fără de care nu ne puteam descurca. Dar ne-am însuşit deopotrivă şi termeni anglo-saxoni care au corespondent în română, dar despre care credem că nu ne reprezintă. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, în ultimii 16 ani nu s-a metamorfozat doar limba, ci şi noi. Am intrat în altă piele, cu un alt status şi o altă atitudine, supralicitîndu-ne. Pe lîngă oamenii de afaceri, s-a dezvoltat o masă semnificativă de specialişti. În mod firesc, mediul lor de muncă a generat un limbaj specific. "Jargon" i se spune. Cîtă vreme soluţia pentru exprimarea cu acurateţe a ceea ce fac nişte profesionişti în breasla lor cere cuvinte de nişă, nici un reproş! IT-istul cu hard-ul şi soft-ul lui, broker-ul cu piaţa lui futures, publicitarul cu pitch-urile şi spot-urile sale. Rezervele încep odată cu exagerările. Cîteva training-uri pe afară, lucrul cot la cot cu un "expat", puţin snobism şi gata! nu mai găsim cuvintele potrivite în română. Aşa se face că discursul a devenit înecăcios. Dacă am dealuit un contract, facem un meeting cu clientul, debriefăm în departament şi facem networking pentru awareness, fără a uita să linkuim nişte proiecte mai vechi. Cînd simţim că stafful e nemulţumit, îl incentivăm, pentru că politica noastră corporate este de retaining people. Iar la ceas de sărbătoare, organizăm un event. Cu dicţionarul în mînă şi cu mult exerciţiu, chiar şi inocentul jurnalist ajunge să priceapă mesajul. Mai are doar o problemă de knowledge: de ce nasturii unei ţinute de business trebuie să se matchuiască şi nu se pot doar asorta la restul? S-a scris, s-a vorbit şi s-a rîs mult pe seama "romglezei". Cu spor sau fără. Nu îndrăznesc să ridic şi eu vocea. Doar constat. Şi consemnez că aceste lucruri se întîmplă şi "ne doare!". Lumea afacerilor îşi creează propria limbă, care, în mod cert, nu e româna de dicţionar. Şi, pentru că tot a venit vorba, poate că n-ar fi rău că Academia Română să fie mai puţin discretă cu normele pe care ni le recomandă (vezi DOOM2 apărut în iulie 2005) şi mai receptivă la realitate. Limba română e un organism viu, mai viu decît ne-am dori uneori şi prea viu ca să aştepte revelaţii academice. Închei, cu bucuria de a fi putut sharui cu dumneavoastră aceste gînduri. În manuale se învaţă că limba română literară s-a format pe baza graiului vorbit cam între Tîrgovişte, Braşov şi Făgăraş. Din Transilvania a venit însă "relatinizarea" şi conştiinţa de sine a limbii române din epoca modernă, prin iniţiativele cărturarilor din Şcoala Ardeleană. Ne mai separă azi diferenţele de grai regional, cînd toţi învăţăm la şcoală limba literară şi, mai ales, privim aceleaşi programe TV? Şi ce mai înseamnă aceste diferenţe, în afară de "pitoresc" ori subiect de glume? Văzute de peste Carpaţi, inovaţiile venite de la Bucureşti ori caracteristicile "sudului" sugerează că localismele (mai noi sau mai vechi) au încă un cuvînt legitim de spus... Alexandru GRUIAN No, aşa gîndesc ardelenii... Îi telefonez la Braşov unui cunoscut, George Bretin, dilematic pe stil vechi şi nou cu aromă de vechi. Îl întreb unde crede că se vorbeşte cea mai corectă limbă română. Îmi răspunde fără să stea prea mult pe gînduri: "La Braşov şi la Tîrgovişte". Pentru Braşov, argumentaţia este rezonabilă şi de înţeles. Pentru Tîrgovişte, evazivă. Posibilă descendenţă muntenească? "Sînt ardelean get-beget, născut chiar la Vlădeni-Ardeal, la cîţiva kilometri de Braşov." Repet întrebarea, tot telefonic, de astă dată pentru dirijorul Emil Simon din Cluj. În sinea mea, aşteptam un răspuns de genul "la Cluj". N-am întrebat bine şi mi s-a spus: "La cotul Vrancei". "Pe interior sau pe exterior?" - forţez eu nota geografică şi patriotismul ardelenesc. "Pe exterior, acolo influenţele moldoveneşti sînt moderate, iar cele sudice, nederanjante." "Dar gramatical?" "Gramatical, dacă facem abstracţie de regionalisme, cred că ardelenii vorbesc mai corect." Ca fost student în Braşov, am avut colegi ardeleni, moldoveni şi munteni. Cei mai mulţi vorbeau fără să fie jenaţi de accent sau de forme regionale, pe care uneori le foloseau cu ostentaţie, tocmai pentru a-şi marca fără echivoc zona de provenienţă. Rar, deveneau ţinta ironiilor. Concluzia era că aşa vorbesc ei, acolo de unde vin. Era bineînţeles o concluzie aplicabilă şi maghiarilor din secuime, care vorbeau mai stîlcit, dar nu şi saşilor, care vorbeau mai corect decît toţi. Pentru că n-am dorit să intru ca epigon pe tarlaua lingviştilor, am preferat să stau de vorbă cu Nicoleta Nicula, profesoară de limba română la un colegiu din Deva. Am aflat astfel că dacă ar fi să ne luăm după ce scrie în cărţi, cel mai corect subdialect al limbii române se vorbeşte în Muntenia. "Aşa scrie în cărţi, dar e interpretabil. Noi, ardelenii, nu vorbim la modul standard, dar vorbim corect în cea mai mare parte a Transilvaniei. Poate nu e bine să comparăm neapărat limba vorbită la sat cu cea vorbită în oraşe, dar fiecare zonă are regionalismele ei şi putem compara corectitudinea limbii vorbite în satele munteneşti cu cea vorbită în satele ardeleneşti. Există lucruri supărătoare în Muntenia, supărătoare pentru mine, ca ardeleancă şi profesoară de limbă română. Mă deranjează expresii ca e ieftine, e bune şi mi se par mult mai deranjante decît forma o folosită în Ardeal în construcţii ca o venit în loc de a venit. În forma regională, ardeleanul face acordul. La acest auxiliar regional, o, cu care se formează perfectul compus, avem acord la plural, or venit . Uneori, uzul prevalează asupra normei. Aici poate că e momentul să introducem în discuţie şi DOOM-ul - Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic, apărut anul trecut şi care a schimbat multe. Încep să fie acceptate ca literare forme de plural precum cireşi - o cireaşă, două cireşi. Motivaţia a fost că atît de mulţi spun cireşi, încît trebuie acceptată această formă, uzul a impus regula, iar regula vine de la Bucureşti. Nu există consultări? "Nu. Acum, nu ştiu dacă eu, ca profesoară de română, trebuie să fiu neapărat consultată, dar s-ar putea face măcar nişte sondaje la nivelul judeţelor, cu lingvişti din centrele universitare. Totul vine de la centru." Cum se explică sintagma băieţi de băieţi? "Este vorba despre o construcţie la superlativ, dar, după părerea mea, e nefericit aleasă şi dovedeşte un spirit găunos" - spune Nicoleta Nicula. "Nu poţi să spui ce calităţi are băiatul cu pricina şi atunci repeţi cuvîntul. Mi se pare sărăcie de spirit. Muntenii mai au probleme cu dă, pă, dîn sau dupe. Ca ardeleancă, nu ştiu ce vor să spună - de pe sau după. Există şi diferenţe, să spunem, de politeţe. În Ardeal spui unei bătrîne nană, un cuvînt cu caracter aproape matern. În Muntenia, se spune fă sau ţaţă, cuvinte ce au cu totul altă rezonanţă, mai de mahala, uneori cu sens peiorativ, în construcţia eşti o ţaţă. Influenţele se simt şi în modul în care vorbesc copiii. Am fost la olimpiade naţionale şi am putut identifica imediat regiunile din care vin copiii. La bucureşteni există accentul acela din care se poate deduce, aşa, cumva, o notă de superioritate. Nici ai noştri din Ardeal nu sînt întotdeauna controlaţi şi corectaţi de profesori, aşa că în lucrări am găsit cuvinte ca oauă. Am întrebat odată un elev ce înseamnă ordinar. Mi-a răspuns că o specie de porumb, motivînd că a auzit-o pe maică-sa spunînd Ťcucuruzu' ăsta-i ordinar»... În Ardeal mai folosim uşor impropriu pronumele dînsul, dînsa , care nu sînt pronume de politeţe, dar noi aşa le folosim. Ardelenii sînt mai rezervaţi, nu sînt atît de exuberanţi, nici atît de iuţi." Nu am putut să nu-i dau dreptate Nicoletei Nicula, cel puţin în partea cu iuţeala ardelenilor. Că doar se ştie că în Ardeal nu se spun bancuri vinerea, ca să nu se rîdă duminica în biserică...