Dansul ce calmează durerea

Interculturalitate. Utilizăm cuvîntul acesta de atît de multe ori în viaţa curentă, în mass-media şi în diverse articole oficiale comandate de sus, de la Bruxelles, încît l-am golit complet de sensul lui iniţial. Aici, în Căminul-spital pentru vîrstnici "Dr. Carl Wolff" din Sibiu, interculturalitatea este plină de sens, fiind la ea acasă, şi nu este doar o vorbă în vînt. Căminul "Dr. Carl Wolff" este chiar imaginea Ardealului. Se vorbesc în mod curent trei limbi: română, germană, maghiară. Medicul ce se îngrijeşte de pensionarii căminului, mare amator de pipă şi de tutun bun, se adresează fiecăruia în parte în limba lui maternă, vorbind perfect toate cele trei limbi. Personalul auxiliar este recrutat la rîndul său dintre români, maghiari, saşi. Capela căminului reflectă poate cel mai bine acest état des choses, prin ecumenismul real, uman practicat aici. Preoţii ţin pe rînd slujbe pentru fiecare confesiune reprezentată în acest cămin. Două lucruri m-au impresionat foarte mult în această capelă: crucifixul medieval recuperat dintr-o biserică săsească şi unul dintre pereţii laterali ai capelei, unde erau lipite pe perete patru calendare bisericeşti, patru imagini ale principalelor confesiuni ardelene, în ordine alfabetică: catolic, evanghelic, ortodox, reformat. Dacă priveşti tabelul conţinînd numele, numărul de telefon şi de cameră al pensionarilor, ai în faţă o adevărată radiografie etnică a locurilor. Istoria căminului. Anii ’90 şi eliberarea de comunism au adus cu sine noi întrebări cu privire la viitorul comunităţii germane din Ardeal. Ministerul de Interne al Germaniei Federale i-a întrebat pe reprezentaţii comunităţii cum văd ei viitorul acesteia, cum se vor ocupa de bătrînii bolnavi şi singuri în condiţiile şocului migrator ce a distrus formele tradiţionale de întrajutorare ale saşilor. Începutul comunismului agresiv şi anii ’50 au marcat la rîndul lor existenţa căminelor-spital şi a altor instituţii ale Bisericii Evanghelice, cum ar fi Nachbarschaften (vecinătăţile), care se îngrijeau de bătrîni la domiciliu. "Efectiv, în anii ’90 nu am putut prevedea viteza cu care se vor schimba lucrurile" - îmi spune directoarea căminului, doamna Ortrun Rhein. Asociaţia "Diakonisches Werk" a Bisericii Evanghelice C.A. din România a fost înfiinţată în anul 1991, iar sub patronajul ei a început construcţia Căminului-spital "Dr. Carl Wolff", într-un stil arhitectonic ce duce cu gîndul la cetăţile săseşti de odinioră. În anul 1994, căminul a fost dat efectiv în folosinţă, construcţia şi dotarea fiind finanţate de către Ministerul de Interne al Germaniei. Banii primiţi de la statul român în momentul de faţă sînt foarte puţini: 89 de lei pe lună pentru fiecare bătrîn ce-şi găseşte găzduire aici. Tot dna directoare Rhein îmi spune că armonia ce domneşte acum în cămin nu exista la început, spiritul de toleranţă interculturală s-a creat treptat, în timp. Cum s-a format această armonie, acest respect faţă de celălalt care fac ca locurile disponibile să fie rîvnite cu mult timp în avans? "Simplu - îmi spune dna Rhein - trăind împreună au învăţat că nu trebuie să se separe unul de celălalt." Traiul într-un cămin de bătrîni lasă loc şi pentru traume şi amintiri nostalgice, dar şi pentru o anumită viziune "liniştită" a viitorului, atunci cînd pensionarii acceptă ideea că sînt supravegheaţi de un personal competent. Camerele de oaspeţi şi turismul. La mansarda de la etajul trei, Căminul "Dr. Carl Wolff" are în dotare cîteva camere de oaspeţi. Am locuit timp de trei zile într-una dintre ele. Ideea, simplă şi eficientă ca toate ideile nemţeşti, provine din proiectul iniţial. Bătrînii găzduţi aici au familii în Germania care vin în vizită. Unde vor locui aceştia? Bine ar fi să locuiască în cămin, împreună. Apoi au venit (şi revenit!) turişti, români şi occidentali, care au început să se intereseze şi să se ocupe de bătrîni. "Sibiu, capitală culturală europeană" a ajutat mult din acest punct de vedere, dar - îmi mărturiseşte dna Rhein - faptul că unele ghiduri turistice celebre ale momentului laudă condiţiile de cazare din "Dr. Carl Wolff" "ne place şi nu ne place". Nu cer mai multe amănunte, cam bănuiesc despre ce este vorba. În plus, mai aflu că egalitatea spartană ce domneşte aici nu e pe placul tuturor. Locatarii. Cîţi sînt dificili, apropiaţi de imaginea bătrînului "insuportabil", stereotipul la care ne gîndim adesea? Dna Rhein: cam 10%, poate mai puţini. Aflu că cei mai dificili sînt cei care "nu au avut şansa să treacă o mai lungă perioadă de timp neîndreptăţiţi (subl. mea) prin viaţă". Sau cei care au fost o viaţă întreagă dificili prin natura lor interioară. Cine sînt bătrînii simpatici? Cei care acceptă bătrîneţea ca o vîrstă a omului şi nu fac o tragedie din aceasta. Diferenţa de studii se vede şi ea: oamenii de extracţie socială simplă şi în special ţăranii îşi găsesc mai uşor locul în comunitatea căminului decît cei cu studii superioare. "Intelectualii, cum ajung aici, cum încearcă să facă reguli", îmi spune surîzînd dna Rhein. Emoţie şi veselie finală. Doamna de 95 de ani venea în fiecare zi să ceară "sfaturi de viaţă" direcţiunii, după care nu uita să le spună tinerilor din jur, "sînteţi tineri, ieşiţi acum, distraţi-vă acum, bucuraţi-vă acum de viaţa aceasta trecătoare". Bătrînele săsoaice de 85 de ani pe care le-am intervievat în cadrul unui proiect european de constituire a unor arhive sonore ale Gulagului din fosta URSS povesteau cu demnitate munca lor la minele din Donbas sau viaţa de cîine pe care au dus-o ani de zile, dar plîngeau atunci cînd îşi aminteau cum copiii ruşi aruncau cu balegă de cal şi bolovani în coloana ce-i ducea la muncă strigînd: "Nemţii! Fascistî!". Iar după aceea îmi spuneau cu vocea tremurîndă: "ce vină am avut noi? Noi locuiam în Ardeal, ne lucram pămîntul...". Moment vesel, dar de o veselie ce la prima vedere pare macabră - după cum spune dna Rhein - carnavalul organizat înaintea postului Paştelui, Fasching, moştenire a tradiţei catolice central-europene. Confecţionarea măştilor şi a costumelor de carnaval marchează prin febrilitatea sa viaţa căminului. Aflu că pensionarii nu se mai plîng de dureri două săptămîni înainte şi după acest eveniment. Sînt fericiţi. Există şi o zi a porţilor deschise, în septembrie, iar atunci se organizează şi un bal. Formaţia cîntă mai ales în limba germană Lilly Marlen, Ganz in Weiss. Veselia finală, dar cu atît mai preţioasă.