Cyberomul în cyberspaţiu

Spaţiul îşi pierde din atribute, dar în acelaşi timp se multiplică şi a început o expansiune aiuritoare, pe Internet şi în alte medii tehnologice caracteristice prezentului. Toţi, cînd jucăm Second Life sau cînd parcurgem o fereastră de browser, nu ne mai putem bizui pe stabilitatea newtoniană a spaţiului fizic. Baudrillard a vorbit despre pierderea unei caracteristici esenţiale a acestuia, dimensiunea sau măsurabilitatea. Pierre Lévy şi Gilles Deleuze au spus că virtualizarea nu este o specie de mistificare a realităţii, ci o prelungire şi augmentare a ei pînă la proporţii care pun grele şi pasionante probleme filozofice. William Gibson a avansat, pentru această densă şi totuşi fantomatică porţiune de realitate, cea virtuală, termenul de cyberspaţiu. Mai puţin teoretic, putem spune că atunci cînd deschidem o fereastră de calculator, parcurgem diferite spaţii "moi", puţin contondente chiar şi, în cazul unui joc cu împuşcături, lipsite de dimensiuni, aşa cum le cunoşteam pînă la apariţia calculatorului cu conexiune de Web, ecran şi ferestre în el. Pagina de Internet Explorer, de pildă, stă într-o fereastră care emulează o deschidere 2D spre lume, însă lungimea aproape infinită a ei şi modul în care o parcurgem cu scroll-ul fac inutile ideile de măsură, etalon. Dacă facem o socoteală a timpului petrecut în drumuri propriu-zise, faţă de cel în care călătorim stînd pe loc, dinaintea computerului, vedem că ultimul răstimp începe să crească, în timp ce deplasările fizice sînt tot mai rare. Žn loc să ne îmbogăţească, ele devin o bătaie de cap şi o piedică, ca în aglomeraţia oraşului. Uneori, mai rar, călătoriile rămîn un lux şi o distracţie, în sensul turismului, dar şi acest gen de plăcere ambulatorie are un substitut virtual, pe Google Earth şi altele. Etica cyberspaţiului şi viaţa ca joc. Fixîndu-ne în faţa ecranului, calculatorul, dar şi seamănul nostru aflat la celălalt "capăt" al Internetului, ne limitează deci posibilitatea de mişcare fizică, cea care după Piaget ne predispunea din faşă la gîndirea cauzalităţii, din clipa în care, bebeluşi, am dobîndit conştiinţa reversibilităţii mişcărilor. Diluarea cauzalităţii înseamnă în cheie etică lipsa consecinţelor, de unde şi viaţa noastră în chip de joc adult, fără genul de responsabilitate indusă de spaţiul newtonian. Pe Internet putem săvîrşi crime, acte de eroism, referendumuri paralele, putem face sex, fără savoarea ne-virtualului, dar şi fără consecinţele aceluiaşi. E relevantă polemica referitoare la ce poţi spune şi ce nu pe Web, care se petrece pe mai multe bloguri sau forumuri romÈneşti. Apărători ai limitării libertăţii la ceea ce, în esenţă, face rău celor din jur se lovesc de nepăsarea veselă a pseudonimelor care ştiu că îşi pot permite orice, aproape fără consecinţe. Altfel spus, o nouă intensitate a libertăţii, dezorientantă din punctul de vedere al oricărei etici clasice, copleşeşte limitările morale. Scandalos sau nu, acest nou tip de libertate se răspîndeşte din ce în ce mai mult şi, prin consecinţele lui reduse, ne va face poate să regîndim religii şi coduri penale. Timpul tot mai ocupat. De la presocratici la Newton şi apoi la Kant şi Einstein, spaţiul şi timpul se văd din ce în ce mai intim legate. Dacă în noua lume a comunicării, primul îşi pierde dimensiunile, dar se multiplică, cel de-al doilea se prezintă, empiric, din ce în ce mai aglomerat. Internetul e ceea ce ar fi fost arhetipul dacă era o sublimare prin vis comună, o modalitate unanim acceptată de satisfacere lesnicioasă şi virtuală a oricărui fel de dorinţe. Ele - dorinţele - sînt tot mai multe şi de tot mai multe feluri, iar continuatorul cibernetic al satisfacţiei nu e neapărat un surogat, ci un mod de potolire paralelă a unor pulsiuni tot mai excentrice, noi şi iresponsabile în sens biblic. Sau, frumos spus, o maşinărie de vise care oferă şi îndeplinirea lor, e drept că într-un plan care poate fi doar altul decît cel al vechii realităţi. Ce rămîne din vechea ţesătură morală a omului în cyberspaţiu? "Trebuie" şi "nu trebuie" sînt atît de lipsite de urmări, încît îşi pierd sensul. Codurile de bună purtare pe Internet sînt denumite cu termenul comun de "netichetă" ("netiquette"), dar se referă mai curînd la bune maniere, precepte mai puţin esenţiale în vechea lume, liste de "ce se spune" şi "ce nu se spune", în locul lui "ce se face" şi "ce nu se face". Victoria cuvintelor. Acţiunile sînt limitate din cauza caracterului difuz al cyberspaţiului şi, ca urmare, vorbele capătă proeminenţă. Cuvintele devin substitut al faptelor, lumea e în tot mai mare măsură un hipertext, relaţiile se rezumă la limbaj şi paralimbaj, cu aşa-numiţii emoticoni: forme şi culori ajutătoare, care susţin comunicarea verbală. Vorbele sînt atît de puternice încît determină intrări şi ieşiri din anumite zone ale reţelei, în funcţie de satisfacţie şi supărare, altfel spus, traseul în cyberspaţiu al individului. Te consideri "acasă" sau nu pe anumite forumuri, în funcţie de înţelegerea cu care ai fost întîmpinat, simţi la rîndul tău satisfacţie şi afinitate pentru colegii de spaţiu virtual, în funcţie de aceste lucruri, zăboveşti sau pleci mai departe, după chef. Obţinerea satisfacţiei este atît de lesnicioasă într-un alt loc, încît devii repede o creatură mofturoasă şi tiranică, dispusă la a ceda un teren care nu contează atît de tare nici pentru tine, nici pentru alţii, pentru simplul motiv că este multiplicabil la infinit. Marcarea teritoriului, pe chat-uri sau forumuri, e mai curînd o chestiune de orgoliu gratuit decît o necesitate existenţială profundă, care ţine de perpetuarea speciei sau de vechile imperative etice, adică de felul în care binele comun determină un contract social, apoi un stat şi nişte graniţe. Multiplul eu virtual. Aminteam nu de mult de un termen la modă în ultimii ani, "pseudonimitatea". E vorba de un regim intermediar, între anonimat şi asumarea identităţii civile, o personalitate virtuală pe care fiecare şi-o construieşte în jurul unui nume inventat. Iar acest nume inventat poate fi diferit, de la un spaţiu virtual la altul, pentru aceeaşi persoană. Multiplu de felul lui, cyberspaţiul determină aşadar şi o multiplicare a eului fiecăruia, care ar aduce a schizofrenie, dacă nu ne-am stăpîni remarcabil propriile identităţi. E drept, unele dintre euri sînt "supape" etice şi sociale, care drenează din psihicul nostru porniri mai puţin acceptabile în lumea fizică, newtoniană. Dar - aşa cum remarcam - consecinţele comportamentului asocial sînt mai blînde în cyberspaţiu, nu doar pentru noi, ci şi pentru celelalte pseudonime. E un proces care poate spune multe despre aşteptările pe care le avem de la clonarea umană şi care poate limpezi sau înteţi controversele care au loc în jurul acestui subiect. Cristalizare şi fluiditate. Toate cele deja spuse seamănă cu un roman SF, dar se petrec în prezent. Deşi această constatare ne poate prinde nepregătiţi, e cazul să ţinem cont de faptul că schimbările de acest fel sînt foarte recente - au de-abia 10-15 ani - şi că o nouă ordine a lumii şi a eului mai are pînă să se cristalizeze. Asta, dacă nu cumva caracteristica acestui nou tip de situare în (cyber)spaţiu şi timp nu este tocmai fluiditatea sau gratuitatea.