„Cuvîntul rating justifică azi aproape orice”

Publicat în Dilema Veche nr. 366 din 17 - 23 februarie 2011
„Cuvîntul rating justifică azi aproape orice” jpeg

- interviu cu prof. Antoaneta TĂNĂSESCU -

Azi, cea mai întîlnită formulă, cînd vine vorba de o acuză, este pasarea vinii în altă parte. Expresia „aruncarea pisicii moarte în curtea vecinului“ e la modă. Pe vremuri însă, în comunism, la modă era altă formulă. Ce însemna de fapt „autocritica“? 

Propun o corecţie. Pentru generaţia mea, sintagma „pe vremuri“ se referea la lumea dinaintea comunismului, cînd autocritica, dacă ar fi existat, ar fi avut, desigur, alt nume şi ar fi răsunat cu totul altfel decît în plenare, şedinţe de catedră, de sindicat, de partid, şedinţe publice şi oficiale, şedinţe, în genere, pe care le-am cunoscut direct. Teribil de direct. „Pe vremuri“, aşadar, oamenii nu făceau decît să urmeze îndemul delfic „Cunoaşte-te pe tine însuţi!“ sau cel biblic rostit de Apostolul Pavel „Să se cunoască omul pe sine“. Era nevoie de curaj şi moralitate, pentru că numai cei puternici puteau porni în acest labirintic voiaj, fără a urmări nici un motiv/scop/recompensă materială, mînaţi doar de iluzia regăsirii de sine. Faţă de această adevărată aventură a destinului, autocritica, în varianta lumii comuniste, rămîne un simplu accident, un biet accident. Cine mai are curajul/forţa/ştiinţa /răbdarea de a analiza cota de adevăr, trucaj, artificiu retoric, minciună – fie reală, fie ca expresie a fantazării pe care ea le-a implicat? Doar tratatelor de retorică le revine această nefericită competenţă. Atunci, însă, pentru a căpăta un dram de credibilitate, ea era ambalată în pergamentul, mirosind a tămîie, al spovedaniei, de care se deosebea, şi aici cuvintele au aproape sensul propriu – „de la cer la pămînt“. Eram în primii ani de facultate şi am fost duşi cu toţii la Sala Floreasca. Pe scenă, lîngă masa centrală, se afla o băncuţă pe care stătea un tînăr. El era vinovatul zilei. Ascunsese că tatăl său a fost morar, deci exploatator, ceea ce făcea incompatibilă calitatea de student cu cerinţele vremurilor noi. Ridicat în picioare, tînărul nu şi-a făcut autocritica, ci a rostit cu avînt şi credinţă în victoria binelui, a rostit un fel de spovedanie. Pe scurt, el reclama eroarea căreia îi căzuse victimă: tatăl său nu era proprietarul morii din sat, ci lucrător acolo, deci tot morar, dar privit din alt unghi de vedere – sociologic şi politic. Conducătorii şedinţei au reacţionat imediat, fluturînd dosare. Tînărul a rămas neclintit în adevărul lui. Şi, cînd totul părea a se împotmoli, confirmînd paradoxul zenonial al săgeţii care merge stînd pe loc, din sală a pornit grăbit spre scenă (era să spun, spre altar) un alt tînăr. Era consăteanul acuzatului. Da, noi, cei din sală, am auzit adevărul. Asta e. Ceva, nu atît din glasul, cît din purtarea apărătorului ne-a pus pe toţi pe gînduri şi, atunci, cu un gest – pe care acum îl pot cataloga drept teatral, dar care atunci mi s-a părut doar convingător –, conducătorul şedinţei s-a ridicat în picioare, a luat dosarul morarului şi l-a rupt în bucăţi. „Să se facă dreptate!“ – a spus el. Pînă la dreptate, s-a făcut, totuşi, o pauză plictisitor de lungă. Şedinţa a reînceput, prezidiul era acelaşi, noi eram tot noi, doar pe scenă, pe băncuţă erau doi tineri, ambii consideraţi vinovaţi, în consecinţă, urmînd a-şi primi pedeapsa cuvenită. Loc de autocritică n-a mai fost. Frica devenise însă palpabilă. O altă amintire din exact aceeaşi perioadă şi oarecum din aceeaşi lume de gînduri şi restricţii este învăluită într-o infinită emoţie. Emoţia spovedaniei tăcute. Eram tot studentă, şi – cum în acea epocă în care doar dacă erai văzut intrînd în biserică puteai fi dat afară din facultate – am fost la o biserică ascunsă, printre blocuri, în zona actualului restaurant Budapesta. După slujbă, preotul şi-a îndemnat enoriaşii, simplu şi scurt: „Acum, recunoaşteţi-vă greşelile“. S-a făcut o linişte mormîntală şi toată lumea s-a spovedit. În gînd. Ceea ce, credeţi-mă, e mult mai înfricoşător decît susurînd sub patrafir. Pentru că pe preot îl mai poţi minţi prin omisiune, cu mare frică, ce e drept, dar o mai faci. Pe tine însuţi, dacă ai puterea de a-ţi asuma greşeala, de a te asuma pe tine ca individ imperfect, nu te poţi minţi niciodată. Iar asumarea interiorităţii este cel mai complicat lucru, aşa că cele mai primejdioase cuvinte în literatură au rămas totuşi binecunoscutele pronume „eu“ şi „tu“. 

De la spovedania negativă din textele egiptene ale Cărţii Morţilor la spovedania creştină, cît de greu se mai asumă azi greşeala şi cît de mult ne mai ascundem în spatele negaţiei greşelii? 

La un moment dat, m-am întrebat (şi întrebarea vizează, evident, nu doar domeniul lingvistic) de ce afirmaţia are forme diferite în limbile latine, pe cînd negaţia răsună în chip esenţial la fel peste tot. Nu e nevoie să ştii limba, ca să o recunoşti. Înseamnă cumva că negaţia este mai puternică ca afirmaţia? Sau măcar mai rezistentă în faţa intemperiilor timpului? 

Vorbind de societatea românească de azi, vorbim de o vină sau de o ruşine? Există o ruşine sau o vină de a fi român? 

Mă bucur că preluaţi o teză cu ilustră bibliografie (aş cita aici doar cartea lui Dodds – Grecia şi iraţionalul). Lucrurile sînt foarte încurcate şi aş prefera să nu folosesc verdicte aruncate asupra unor mase de oameni. Nu se poate face asta. Îmi aduc însă aminte de prima reacţie pe care am sesizat-o în Irlanda, reacţie verificată mai apoi în alte zone, fie că era vorba de Italia, Germania sau Statele Unite. O suspiciune şi un examen la care eram supusă. Ţinută sub observaţie, cu politeţe, dar cu rezerve. Însă, după ce treci testul de normalitate, oamenii devin incredibil de amabili. Te invită chiar la masă în casa proprie, cu familia, îţi ies în întîmpinarea dorinţelor, a speranţelor şi a altor asemenea sentimente. Timpul 1, aşadar: analiză spectrală, o evaluare pe care nu o poţi cuantifica, dar o poţi simţi. Timpul 2: acceptarea sau nu. În Germania, stăteam la un hotel, la o cunoştinţă. În hol, seara se adunau mai mulţi localnici care discutau, rîdeau, jucau tot felul de jocuri de societate. Cum eu stăteam deoparte, şi poate că păream prin aceasta destul de ciudată, prietenul meu a fost întrebat ce e cu mine şi de ce am venit. Le-a răspuns adevărul: itinerare turistice, biblioteci, muzee. Atunci atitudinea lor s-a schimbat imediat. Erau foarte miraţi că cineva din Est vine în Germania şi vrea să vadă muzee. Au devenit dintr-odată foarte deschişi şi doritori să intre în vorbă cu mine. S-au bucurat să constate că lucrurile chiar aşa stăteau. Schimbarea de atitudine era astfel o asumare tacită a unei prejudecăţi? Probabil. În Occident apare un anumit tipar de a-i judeca pe oameni, pe de o parte femeile, pe de alta bărbaţii, atît din Vest, şi mai ales din Est. Eu eram o femeie care venea dintr-o ţară de sud-est, o ţară ortodoxă, cu renume prost, dobîndit în ultimii 20 de ani şi, cum prezentul este, pentru opinia publică obişnuită, totdeauna mai convingător decît glasul trecutului, au fost clipe în care nu m-am simţit confortabil. 

Vi s-a mai întîmplat, în călătoriile în străinătate, să simţiţi că trebuie să justificaţi greşelile de la nivel politic şi social, care aveau şi au încă loc în România? 

Acolo elementul politic nu are importanţa pe care îl are la noi. Poate pentru că societatea occidentală şi-a găsit/cîştigat/validat o structură stabilă de existenţă şi funcţionare. Interesul nu e centrat pe detalii (fapte, portrete, sintagme devenite, eventual, lozinci) oricum trecătoare, ci pe gesturi cu rezonanţă stabilă la nivel instituţional, uneori în incidenţa eticului. Nu am semnat/negociat în numele României, am vorbit cu oameni asemenea mie şi majoritatatea neînţelegerilor se reduceau la întrebarea „cum este posibil...“, invocîndu-se incompatibilităţi, fracturi de criterii între mentalul românesc şi cel al lumii occidentale, nu neapărat engleze, franceze, italiene etc.

Vă place jocul de snooker. Ce spuneţi de gestul jucătorilor de snooker de a-şi recunoaşte, uneori chiar înaintea arbitrului, un fault abia sesizabil, un gest care i-ar putea costa întregul joc? 

Aceasta este Anglia. Dacă vorbim de sport, vorbim de fairplay nu doar în snooker, ci şi în rugby, sport care s-a jucat zeci de ani fără arbitru. Etalon de eleganţă şi de nobleţe. Este, de altfel, şi exemplul „Testului Tebbit“ sau „Cricket Test“ – o metaforă pentru iniţiativa politicianului conservator lordul Norman Tebbit de a acorda cetăţenie britanică imigranţilor, în funcţie de felul în care aceştia înţeleg rigorile jocului de cricket, nu ca pe nişte simple gesturi mecanice, ci ca pe nişte semnale ale comportamentului, ale modului de gîndire britanic în raport cu un spectru foarte larg de cerinţe: igienă, punctualitate, corectitudine, stăpînire de sine, camaraderie, politeţe, supravegherea ţinutei ş.a.m.d. Astfel, dacă treci cu bine testul acestui joc, s-ar părea că ai toate motivele să treci şi testul cetăţeniei. Am fost tentată să închei fraza cu semnul întrebării sau măcar al exclamării. Asta pentru că scriu acest text la Bucureşti, unde se spune că multe lucruri se iau de mult timp à la légère. 

Exista, fie şi la nivel mental, acest test al bunelor maniere ca indice al moralităţii, în România de dinainte de comunism? 

O, da! Exista un set de valori ca prag minimal al comportării. El era difuz în întreaga societate, citadină, rurală, dincolo de vîrstă şi bagaj informaţional. Colectivităţile mici erau cele mai riguroase, iar autoritatea valorilor era de la sine înţeleasă. „Paznicii“ binelui erau reprezentanţii anumitor profesii (învăţătorul, medicul, profesorul), erau cei mai în vîrstă, ca în societatea arhaică, „sfatul înţelepţilor“. Pe scurt, nu se putea trăi oricum, glasul/privirea celui de alături chiar contau, aşa cum se întîmplă şi azi în micile oraşe elveţiene, în cartierele americane chiar şi atunci cînd localitatea a devenit mare, mult prea mare pentru a putea fi cuprinsă (cum teoretiza Aristotel) dintr-o singură privire. 

Cum vedeţi asumarea eului postdecembrist în relaţionare cu anularea individualităţii în comunism? 

Cred că marea noutate a lumii de acum faţă de lumea mea (a bunicilor, părinţilor, prietenilor) este apariţia unei sciziuni vertiginoase între euri. Eul public şi cel privat, empiric şi poetic, cum ne învaţă critica literară. Mass-media încurajează acest fenomen înlocuind eul public, aproape pînă la dispariţia lui totală, cu lumea eului privat. Mă bucur că aceste rînduri apar în această revistă care, în chiar primul său număr de demult, a publicat „Regulile polemicii civilizate“, datate Oxford 1890, unde primejdia fenomenului de mai sus era clar anunţată ca pericol pentru sănătatea intelectuală şi morală a lumii. Mai ales în România, societate aproape în întregime aservită televiziunilor, publicul este sufocat de valuri de ore dedicate alcovului sau în cel mai bun caz budoarului, ca să spun adevărul mai pe ocolite. Cuvîntul rating justifică azi aproape orice. Asta cere publicul – se scuză directorii de programe. Pentru că asta li s-a oferit cu îndărătnicie de 20 de ani. Nu pledez pentru o perspectivă antiseptică, dar nu accept nici vecinătatea imediată a haznalei. Nu ştiu dacă acest punct de vedere va întruni adeziunea unanimă, pentru că mi se pare foarte clar că asistăm la pregătirea unui mod de gîndire nou. Şi a unui om nou. Vechiul om nou a devenit istorie, Noul om nou bate la uşă. 

Care ar fi greşeala pe care aţi remarca-o, la o primă vedere, în societatea de azi? 

Mîrlănia.

A învins definitiv? 

Dacă mă gîndesc la studenţii mei, răspunsul este ferm: „nu“. Va trebui însă multă răbdare pentru ca ecourile comunismului să piară, iar noi să reînvăţăm valorile individului. 

Antoaneta Tănăsescu este profesor universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa: Unde sînt manierele de altădată, Editura Gramar, 2010.

a consemnat Stela Giurgeanu

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Parteneri

calin georgescu jpg
Călin Georgescu acuză o scădere masivă pe TikTok. Cum a ajuns de la „milioane de vizualizări” la doar „câteva zeci de mii”
Candidatul pro-rus Călin Georgescu spune despre contul său principal de TikTok că este victima unei operațiuni de shadowban, iar vizualizările au scăzut dramatic.
1 barbut jpg jpeg
„Nu vă jucați viitorul la barbut”. Un specialist în economie vorbește de „risc masiv de faliment si austeritate”, dacă Georgescu câștigă alegerile
Planurile lui Georgescu, puse în practică, înseamnă risc mare ca România să piardă zeci de miliarde fonduri europene din PIB. Calculați câte joburi se pierd aici, de la constructori, șoferi, la personal tehnic din diverse domenii, avertizează un specialist român.
banner Iasmina Hill png
Cât de bine s-a simțit Iasmina Hill de Ziua Recunoștinței în America! A lăsat curcanul pentru o super cină la un restaurant luxos! „Am mâncat ca regii”
De când este căsătorită cu milionarul american Bradford Hill, frumoasa româncă Iasmina Hill are o viață ca în povești și își face toate poftele.
victor ponta id76298 inquam photos octav ganea jpeg
Cu cine va vota Victor Ponta. Răspunsul neașteptat al fostului premier: „Nu o să votez cu..."
Victor Ponta a spus clar că nu o va vota pe Elena Lasconi în finala prezidențială de duminică, însă nu s-a exprimat nici în favoarea lui Călin Georgescu.
Diana Șoșoacă FOTO Inquam Photos / George Călin
Diana Șoșoacă: „Eu şi colegii mei primim să ne sacrificăm”. Cum arată guvernul cu 31 de membri al SOS România
Președinta SOS România, Diana Șoșoacă, a anunțat că partidul său se poate „sacrifica” la guvernare, în contextul perioadei grele care urmează, propunând o listă cu 31 de miniștri.
Elena Lasconi declaratii dupa primul tur 25 noiembrie 2024  Foto Inquam Photos Octav Ganea (3) jpg
Miting pro-Europa în Piața Victoriei, anunțat de Elena Lasconi: „Vino alături de mine”
Elena Lasconi, președinta și candidata USR în turul II al alegerilor prezidențiale, a anunțat pe rețelele de socializare un miting pro-Europa în Piața Victoriei.
IMG 2994 1536x1152 jpeg
Jaf armat la o bancă din Călărași. Un individ cu cagulă a amenințat angajații și a fugit cu o sumă importantă de bani
Un jaf armat a avut loc marți seară în municipiul Călărași. Un bărbat a amenințat angajații și a fugit cu o sumă importantă de bani. Polițiști au împânzit zona și îl caută pe atacator.
Refugiati cu copii din Mariupol ajung la punctul de evacuare din Zaporizhzhia Ucraina FOTO EPA-EFE
Avioane sub controlul lui Putin, folosite pentru a deporta copii ucraineni
Un raport al Yale School of Public Health arată că avioane şi fonduri prezidenţiale ruse au fost utilizate într-un program prin care sute de copii au fost luaţi din teritorii ucrainene ocupate, au fost privaţi de identitatea ucraineană şi plasaţi în familii ruse.
Valentina Aldea 3  jpeg
Iată pe cine trimite POT în Parlamentul României! De pe site-urile de adulți, direct în Senat?
Valentina Aldea, candidată din partea Partidului Oamenilor Tineri (POT) și cunoscută online sub numele Justin Jade, a fost aleasă senator, stârnind controverse din cauza trecutului său ca videochatistă, în contrast cu valorile promovate oficial de partidul său.