„Cuvîntul rating justifică azi aproape orice”
- interviu cu prof. Antoaneta TĂNĂSESCU -
Azi, cea mai întîlnită formulă, cînd vine vorba de o acuză, este pasarea vinii în altă parte. Expresia „aruncarea pisicii moarte în curtea vecinului“ e la modă. Pe vremuri însă, în comunism, la modă era altă formulă. Ce însemna de fapt „autocritica“?
Propun o corecţie. Pentru generaţia mea, sintagma „pe vremuri“ se referea la lumea dinaintea comunismului, cînd autocritica, dacă ar fi existat, ar fi avut, desigur, alt nume şi ar fi răsunat cu totul altfel decît în plenare, şedinţe de catedră, de sindicat, de partid, şedinţe publice şi oficiale, şedinţe, în genere, pe care le-am cunoscut direct. Teribil de direct. „Pe vremuri“, aşadar, oamenii nu făceau decît să urmeze îndemul delfic „Cunoaşte-te pe tine însuţi!“ sau cel biblic rostit de Apostolul Pavel „Să se cunoască omul pe sine“. Era nevoie de curaj şi moralitate, pentru că numai cei puternici puteau porni în acest labirintic voiaj, fără a urmări nici un motiv/scop/recompensă materială, mînaţi doar de iluzia regăsirii de sine. Faţă de această adevărată aventură a destinului, autocritica, în varianta lumii comuniste, rămîne un simplu accident, un biet accident. Cine mai are curajul/forţa/ştiinţa /răbdarea de a analiza cota de adevăr, trucaj, artificiu retoric, minciună – fie reală, fie ca expresie a fantazării pe care ea le-a implicat? Doar tratatelor de retorică le revine această nefericită competenţă. Atunci, însă, pentru a căpăta un dram de credibilitate, ea era ambalată în pergamentul, mirosind a tămîie, al spovedaniei, de care se deosebea, şi aici cuvintele au aproape sensul propriu – „de la cer la pămînt“. Eram în primii ani de facultate şi am fost duşi cu toţii la Sala Floreasca. Pe scenă, lîngă masa centrală, se afla o băncuţă pe care stătea un tînăr. El era vinovatul zilei. Ascunsese că tatăl său a fost morar, deci exploatator, ceea ce făcea incompatibilă calitatea de student cu cerinţele vremurilor noi. Ridicat în picioare, tînărul nu şi-a făcut autocritica, ci a rostit cu avînt şi credinţă în victoria binelui, a rostit un fel de spovedanie. Pe scurt, el reclama eroarea căreia îi căzuse victimă: tatăl său nu era proprietarul morii din sat, ci lucrător acolo, deci tot morar, dar privit din alt unghi de vedere – sociologic şi politic. Conducătorii şedinţei au reacţionat imediat, fluturînd dosare. Tînărul a rămas neclintit în adevărul lui. Şi, cînd totul părea a se împotmoli, confirmînd paradoxul zenonial al săgeţii care merge stînd pe loc, din sală a pornit grăbit spre scenă (era să spun, spre altar) un alt tînăr. Era consăteanul acuzatului. Da, noi, cei din sală, am auzit adevărul. Asta e. Ceva, nu atît din glasul, cît din purtarea apărătorului ne-a pus pe toţi pe gînduri şi, atunci, cu un gest – pe care acum îl pot cataloga drept teatral, dar care atunci mi s-a părut doar convingător –, conducătorul şedinţei s-a ridicat în picioare, a luat dosarul morarului şi l-a rupt în bucăţi. „Să se facă dreptate!“ – a spus el. Pînă la dreptate, s-a făcut, totuşi, o pauză plictisitor de lungă. Şedinţa a reînceput, prezidiul era acelaşi, noi eram tot noi, doar pe scenă, pe băncuţă erau doi tineri, ambii consideraţi vinovaţi, în consecinţă, urmînd a-şi primi pedeapsa cuvenită. Loc de autocritică n-a mai fost. Frica devenise însă palpabilă. O altă amintire din exact aceeaşi perioadă şi oarecum din aceeaşi lume de gînduri şi restricţii este învăluită într-o infinită emoţie. Emoţia spovedaniei tăcute. Eram tot studentă, şi – cum în acea epocă în care doar dacă erai văzut intrînd în biserică puteai fi dat afară din facultate – am fost la o biserică ascunsă, printre blocuri, în zona actualului restaurant Budapesta. După slujbă, preotul şi-a îndemnat enoriaşii, simplu şi scurt: „Acum, recunoaşteţi-vă greşelile“. S-a făcut o linişte mormîntală şi toată lumea s-a spovedit. În gînd. Ceea ce, credeţi-mă, e mult mai înfricoşător decît susurînd sub patrafir. Pentru că pe preot îl mai poţi minţi prin omisiune, cu mare frică, ce e drept, dar o mai faci. Pe tine însuţi, dacă ai puterea de a-ţi asuma greşeala, de a te asuma pe tine ca individ imperfect, nu te poţi minţi niciodată. Iar asumarea interiorităţii este cel mai complicat lucru, aşa că cele mai primejdioase cuvinte în literatură au rămas totuşi binecunoscutele pronume „eu“ şi „tu“.
De la spovedania negativă din textele egiptene ale Cărţii Morţilor la spovedania creştină, cît de greu se mai asumă azi greşeala şi cît de mult ne mai ascundem în spatele negaţiei greşelii?
La un moment dat, m-am întrebat (şi întrebarea vizează, evident, nu doar domeniul lingvistic) de ce afirmaţia are forme diferite în limbile latine, pe cînd negaţia răsună în chip esenţial la fel peste tot. Nu e nevoie să ştii limba, ca să o recunoşti. Înseamnă cumva că negaţia este mai puternică ca afirmaţia? Sau măcar mai rezistentă în faţa intemperiilor timpului?
Vorbind de societatea românească de azi, vorbim de o vină sau de o ruşine? Există o ruşine sau o vină de a fi român?
Mă bucur că preluaţi o teză cu ilustră bibliografie (aş cita aici doar cartea lui Dodds – Grecia şi iraţionalul). Lucrurile sînt foarte încurcate şi aş prefera să nu folosesc verdicte aruncate asupra unor mase de oameni. Nu se poate face asta. Îmi aduc însă aminte de prima reacţie pe care am sesizat-o în Irlanda, reacţie verificată mai apoi în alte zone, fie că era vorba de Italia, Germania sau Statele Unite. O suspiciune şi un examen la care eram supusă. Ţinută sub observaţie, cu politeţe, dar cu rezerve. Însă, după ce treci testul de normalitate, oamenii devin incredibil de amabili. Te invită chiar la masă în casa proprie, cu familia, îţi ies în întîmpinarea dorinţelor, a speranţelor şi a altor asemenea sentimente. Timpul 1, aşadar: analiză spectrală, o evaluare pe care nu o poţi cuantifica, dar o poţi simţi. Timpul 2: acceptarea sau nu. În Germania, stăteam la un hotel, la o cunoştinţă. În hol, seara se adunau mai mulţi localnici care discutau, rîdeau, jucau tot felul de jocuri de societate. Cum eu stăteam deoparte, şi poate că păream prin aceasta destul de ciudată, prietenul meu a fost întrebat ce e cu mine şi de ce am venit. Le-a răspuns adevărul: itinerare turistice, biblioteci, muzee. Atunci atitudinea lor s-a schimbat imediat. Erau foarte miraţi că cineva din Est vine în Germania şi vrea să vadă muzee. Au devenit dintr-odată foarte deschişi şi doritori să intre în vorbă cu mine. S-au bucurat să constate că lucrurile chiar aşa stăteau. Schimbarea de atitudine era astfel o asumare tacită a unei prejudecăţi? Probabil. În Occident apare un anumit tipar de a-i judeca pe oameni, pe de o parte femeile, pe de alta bărbaţii, atît din Vest, şi mai ales din Est. Eu eram o femeie care venea dintr-o ţară de sud-est, o ţară ortodoxă, cu renume prost, dobîndit în ultimii 20 de ani şi, cum prezentul este, pentru opinia publică obişnuită, totdeauna mai convingător decît glasul trecutului, au fost clipe în care nu m-am simţit confortabil.
Vi s-a mai întîmplat, în călătoriile în străinătate, să simţiţi că trebuie să justificaţi greşelile de la nivel politic şi social, care aveau şi au încă loc în România?
Acolo elementul politic nu are importanţa pe care îl are la noi. Poate pentru că societatea occidentală şi-a găsit/cîştigat/validat o structură stabilă de existenţă şi funcţionare. Interesul nu e centrat pe detalii (fapte, portrete, sintagme devenite, eventual, lozinci) oricum trecătoare, ci pe gesturi cu rezonanţă stabilă la nivel instituţional, uneori în incidenţa eticului. Nu am semnat/negociat în numele României, am vorbit cu oameni asemenea mie şi majoritatatea neînţelegerilor se reduceau la întrebarea „cum este posibil...“, invocîndu-se incompatibilităţi, fracturi de criterii între mentalul românesc şi cel al lumii occidentale, nu neapărat engleze, franceze, italiene etc.
Vă place jocul de snooker. Ce spuneţi de gestul jucătorilor de snooker de a-şi recunoaşte, uneori chiar înaintea arbitrului, un fault abia sesizabil, un gest care i-ar putea costa întregul joc?
Aceasta este Anglia. Dacă vorbim de sport, vorbim de fairplay nu doar în snooker, ci şi în rugby, sport care s-a jucat zeci de ani fără arbitru. Etalon de eleganţă şi de nobleţe. Este, de altfel, şi exemplul „Testului Tebbit“ sau „Cricket Test“ – o metaforă pentru iniţiativa politicianului conservator lordul Norman Tebbit de a acorda cetăţenie britanică imigranţilor, în funcţie de felul în care aceştia înţeleg rigorile jocului de cricket, nu ca pe nişte simple gesturi mecanice, ci ca pe nişte semnale ale comportamentului, ale modului de gîndire britanic în raport cu un spectru foarte larg de cerinţe: igienă, punctualitate, corectitudine, stăpînire de sine, camaraderie, politeţe, supravegherea ţinutei ş.a.m.d. Astfel, dacă treci cu bine testul acestui joc, s-ar părea că ai toate motivele să treci şi testul cetăţeniei. Am fost tentată să închei fraza cu semnul întrebării sau măcar al exclamării. Asta pentru că scriu acest text la Bucureşti, unde se spune că multe lucruri se iau de mult timp à la légère.
Exista, fie şi la nivel mental, acest test al bunelor maniere ca indice al moralităţii, în România de dinainte de comunism?
O, da! Exista un set de valori ca prag minimal al comportării. El era difuz în întreaga societate, citadină, rurală, dincolo de vîrstă şi bagaj informaţional. Colectivităţile mici erau cele mai riguroase, iar autoritatea valorilor era de la sine înţeleasă. „Paznicii“ binelui erau reprezentanţii anumitor profesii (învăţătorul, medicul, profesorul), erau cei mai în vîrstă, ca în societatea arhaică, „sfatul înţelepţilor“. Pe scurt, nu se putea trăi oricum, glasul/privirea celui de alături chiar contau, aşa cum se întîmplă şi azi în micile oraşe elveţiene, în cartierele americane chiar şi atunci cînd localitatea a devenit mare, mult prea mare pentru a putea fi cuprinsă (cum teoretiza Aristotel) dintr-o singură privire.
Cum vedeţi asumarea eului postdecembrist în relaţionare cu anularea individualităţii în comunism?
Cred că marea noutate a lumii de acum faţă de lumea mea (a bunicilor, părinţilor, prietenilor) este apariţia unei sciziuni vertiginoase între euri. Eul public şi cel privat, empiric şi poetic, cum ne învaţă critica literară. Mass-media încurajează acest fenomen înlocuind eul public, aproape pînă la dispariţia lui totală, cu lumea eului privat. Mă bucur că aceste rînduri apar în această revistă care, în chiar primul său număr de demult, a publicat „Regulile polemicii civilizate“, datate Oxford 1890, unde primejdia fenomenului de mai sus era clar anunţată ca pericol pentru sănătatea intelectuală şi morală a lumii. Mai ales în România, societate aproape în întregime aservită televiziunilor, publicul este sufocat de valuri de ore dedicate alcovului sau în cel mai bun caz budoarului, ca să spun adevărul mai pe ocolite. Cuvîntul rating justifică azi aproape orice. Asta cere publicul – se scuză directorii de programe. Pentru că asta li s-a oferit cu îndărătnicie de 20 de ani. Nu pledez pentru o perspectivă antiseptică, dar nu accept nici vecinătatea imediată a haznalei. Nu ştiu dacă acest punct de vedere va întruni adeziunea unanimă, pentru că mi se pare foarte clar că asistăm la pregătirea unui mod de gîndire nou. Şi a unui om nou. Vechiul om nou a devenit istorie, Noul om nou bate la uşă.
Care ar fi greşeala pe care aţi remarca-o, la o primă vedere, în societatea de azi?
Mîrlănia.
A învins definitiv?
Dacă mă gîndesc la studenţii mei, răspunsul este ferm: „nu“. Va trebui însă multă răbdare pentru ca ecourile comunismului să piară, iar noi să reînvăţăm valorile individului.
Antoaneta Tănăsescu este profesor universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa: Unde sînt manierele de altădată, Editura Gramar, 2010.
a consemnat Stela Giurgeanu