Curvele Bucureştiului la 1800
Ca în toate oraşele mari şi mici, prostituţia este şi la Bucureşti un fenomen public, vizibil pentru orice călător care trece prin cetate. Condici, documente, cronicari, legi şi regulamente ne dezvăluie această imagine, aşa cum a fost ea gîndită, înregistrată, blamată la 1800. Iată numai cîteva fragmente dintr-o lume în care toleranţa şi intoleranţa au graniţe atît de fragile şi permanent în mişcare. Prostituata se ascunde sub diferite nume: curvă, celetnică, cîrciumăreasă, podăreasă (de la bîrnele cu care erau pavate străzile capitalei, numite poduri); dar la fel de utilizate sînt şi denominările generale ce ascund un întreg univers al depravării: femeie "cu fapte rele", "cu fapte de blestămăţii", "cu urmări netrebnice", "cu ponosuri de umblete rele" "învălită", "muiere desfrînată", "cu vieţuire scîrnavă şi necinstită". În aceeaşi manieră sînt circumscrise şi locurile de practicare a prostituţiei: "locuri netrebnice", "locuri necuvioase cu adunări de oameni netrebnici", "pe poduri". Enumerate, ele surprind prin ubicuitatea lor din spaţiul urban: cîrciuma, cafeneaua, hanul, baia publică, bordelul, uliţa cu podinile sale. Cîrciuma Loc privilegiat, loc al tuturor şi al nimănui, cîrciuma se află peste tot, în mahala, la răscruce, la intrarea şi ieşirea din oraş, în sat. Că aparţine domnului, boierilor, mănăstirilor sau vreunui negustor, activitatea ei este aceeaşi: vînzarea de vin şi rachiu şi oferirea de plăceri pentru călătorul ostenit. Asociată cu un loc al pierzaniei, ea îşi extinde "faima" şi asupra celor care o deservesc şi în special asupra femeilor. Astfel, cîrciumăresele sînt întotdeauna asimilate cu prostituţia, reputaţia lor fiind întinată prin însăşi activitatea pe care o practică. O fată tînără, o nevastă maltratată, o văduvă săracă îşi găsesc mai totdeauna refugiu pe lîngă cîrciumă. Chiar dacă la început se îndeletnicesc numai cu vînzarea vinului, treptat, treptat, curvia, ca o boală molipsitoare, le vatămă trupurile. Stanca devine cîrciumăreasă la unul Petre în mahalaua Mihai-Vodă, dar în scurtă vreme "s-au apucat de fapte de curvie cu turcii şi cu cine s-au întîmplat". Prinsă asupra faptului în nenumărate rînduri, Stanca este închisă la agie, dar de fiecare dată eliberată. În cele din urmă, unul Tudor îşi face "pomană" şi, îndemnat de unii, de alţii, după ce îi plăteşte "havaetul grosului", o ia de soţie, sperînd să aibă "trai bun". Abia instalaţi în casă cu chirie, că Stanca se reîntoarce la vechile practici şi "după cum au fost obişnuită la fapte de curvie" a reînceput să păcătuiască "nu numai cu oameni creştini, ci şi cu alţi eretici de lege, nelipsind du prin cîrciume, petrecînd într-acestea". Trimisă surghiun la mănăstire, "spre a-şi veni în simţire şi a se înfrîna", Stanca urmează să-şi plîngă păcatele faptei" timp de un an de zile. Odată molipsită, o curvă nu mai are sorţi de îndreptare, cîrciuma o atrage şi-o înlănţuie fără şanse de scăpare. Rada din Ploieşti fuge de acasă la şase luni de la nuntă. Simion, soţul ei, răbdător şi sperînd că poate se va schimba, pleacă în căutarea ei şi-o găseşte după cinci săptămîni celetnică la o cîrciumă din oraş. La nici opt zile după întoarcerea acasă, Rada fuge iarăşi, de data aceasta celetnică la o cîrciumă din tîrgul Buzăului. Iertată şi revenită acasă, Rada nu stă prea mult pe gînduri şi se aruncă din nou în aventura vieţii şi pleacă la Bucureşti. Mai întîi celetnică pe Podul Mogoşoaiei, ajunge în cele din urmă la una Chiţa ţiganca din ţigănia domnească. Matroană, cîrciumăreasă, curvă, Chiţa ştie să-şi ţină din scurt "angajatele" şi mai ales să le procure clienţi. Cînd fără de ştirea ei, Rada se lasă convinsă să plece cu Simion, Chiţa îşi trimite oamenii şi pe sus o readuce la cîrciumă unde trebuie să rămînă pînă îşi achită datoria. Trei clienţi plătiseră deja sume mari pentru "a le fi ibovnică", iar acum nu vroiau să renunţe pentru nimic în lume la "ceea ce era al lor". Cu ciomege şi cu ameninţări, ei îi propun lui Simion, revenit să-şi ceară nevasta, să le dea cei 40 de taleri plătiţi pentru Rada şi-i vor da drumul. Este nevoie de intervenţia protopopului, ajutat de stegarii agieşti, pentru a o scoate din mîinile Chiţei. O întreagă reţea a prostituţiei se organizează prin intermediul cîrciumilor şi sub pretextul vînzării de vin. De altfel, este locul cel mai bine plasat, cu clienţi zi şi noapte, cu soldaţi ce petrec, cu ţărani, preoţi, călugări ce poposesc să-şi potolească setea, cu străini ce se opresc numai pentru o clipă şi rămîn toată noaptea. În Bucureşti, cîrciumile sînt destul de bine organizate şi ierarhizate, dar mai ales numeroase, prostituatele aşijderea, astfel încît marelui agă îi trece prin minte să impună o taxă care i-ar fi adus un venit frumuşel de cîteva sute de mii de piaştri. Informaţia ne este transmisă de W. Wilkinson, consul al Angliei la Bucureşti la începutul secolului al XIX-lea. În mahala Datorită comportamentului manifest, o prostituată devine "celebră" în toată mahalaua, în scurtă vreme. Vecinii şi mahalagiii reperează foarte repede gesturi şi atitudini care descalifică o fată nemăritată, o văduvă tînără sau o soţie. "Curvă adevărată şi ştiută", "cu umbletele ştiute de toată mahalaua", femeia marchează locul prin însăşi conduita ei. Într-una din zile, din senin, femeia îşi deschide "cherhana", casa ei devine un tractir, un tîrg, casă de "mosafirlîc". Vizitată mai întîi noaptea, apoi din ce în ce mai evident şi ziua, atrage atenţia asupra ei, apoi începe să supere vecinătatea prin tulburarea somnului în miez de noapte - muzici de lăutari, bătăi, certuri, ţipete, focuri de arme, intervenţii ale străjii - şi mai ales prin prezenţa unui număr mare de străini şi soldaţi, consideraţi un adevărat pericol pentru ordinea micii comunităţi. În mahalaua Brezoianu, curvă ştiută este Lucsandra, soţia logofătului Ştefan. Plecarea soţului în ţară după agoniseală este un bun prilej pentru Lucsandra şi mamă-sa pentru a deschide "cherhana". Ziua, noaptea, în zilele de sărbătoare, uşa casei le este deschisă pentru cine le ieşea înainte - "turci, arnăuţi, ovrei... alte curve aduse după la alte părţi". Mahalagiii şi preoţii, speriaţi de atîta desfrînare, se gîndesc să dea de ştire la spătărie, mai ales că totul devenise cît se poate de public. Ridicată de strajă la grosul spătăriei, Lucsandra este eliberată şi revine la vechile preocupări, iar petrecerile nu contenesc zi şi noapte, "cu mîncare şi băutură", cu joc şi lăutari, fiind gazdă tuturor soldaţilor din oraş. Ba mai mult, a ajuns să nu se mai sfiiască de nimic, "să-şi dezvelească ea faptele" în văzul tuturor. În zi de mare sărbătoare, cînd "norodul ieşea de la biserică", din casa Lucsandrei ieşeau turcii şi cîrjalii cu care petrecuse pînă dimineaţa, în timp ce alţii aşteptau să intre. La aşa desfrînare, mahalaua se cruceşte şi cere ajutorul strajei pentru a "ridica acea curvă de muiere" şi a o face "surghiun undevaşi", căci asemenea fapte demne de "mare certare sînt". Denunţurile nu contenesc, de altfel, şi în fiecare mahala se regăseşte o Stanca, Marica, Floarea sau Uţa, muieri ce înnebunesc vecinătăţile cu petrecerile lor. Sancţiune şi penitenţă Domni şi mitropoliţi încercă să reglementeze şi să controleze fenomenul prostituţiei prin tot felul de măsuri care mai de care mai aspre: gloaba (amenda), bătaia, întemniţarea, surghiunul la mănăstire, expulzarea din oraş. Straja veghează zi şi noapte şi ridică curve şi clienţi din locurile cele mai neaşteptate: pivniţe, poduri, cafenele, tufişuri, grădini, cîrciumi. Închişi la gros (puşcărie), bătuţi, amendaţi, ei sînt apoi eliberaţi. Dacă femeia-curvă este căsătorită, iar soţul cere "înţelepţirea" ei, se decide trimiterea la schitul Viforîta sau la mănăstirea Dintr-un Lemn, locuri îndeobşte folosite pentru întemniţarea femeilor. Tot aici ajung multe dintre prostituatele denunţate de vecini şi mahalagii. Abia atunci cînd oraşul se vede asaltat de un mare număr de prostituate, pitace bisericeşti şi politiceşti se suprapun pentru a face ordine cel puţin pentru o anumită perioadă de timp. La 1777, marele agă (şeful poliţiei capitalei) Matei Creţulescu primeşte ordin să ridice toate "celetnicele de pre la cîrciumi ca să le facă surghiun". În ultimii zece ani ai secolului al XVIII-lea, măsura ajunge să se repete anual şi cîteodată de trei ori pe an, de exemplu la 1797 pitacul domnesc este dat la 7 ianuarie, 13 martie şi din nou la 18 iunie. Alungate ziua, "curvele surghiunite" se reîntorc noaptea şi se reaşază în locurile deja ştiute. Domnul Alexandru Moruzi prevede chiar, la 28 noiembrie 1794, ca cele recăzute de mai multe ori în "păcat" să fie trimise să muncească la fabrica de postav de la Pociovalişte. Nimic însă nu le-a speriat - nici biciul, nici temniţa, nici mănăstirea - şi "iubitoare de plăceri trupeşti" curvele au continuat să trăiască în "voile inimii lor".
