Cum se măsoară competența experților?
În anii 1990, imediat după căderea comunismului, am asistat – și regret mult, astăzi, că nu am consemnat asta – la foarte multe întîlniri ale oamenilor de teatru care doreau să schimbe sistemul instituțional și să modifice legile domeniului în care își exercitau vocația. Discuțiile erau, fără excepție, haotice. De obicei, autoritatea reputației artistice cîștiga asupra oricărei voci raționale și puțină lume considera că aceste discuții ar fi trebuit să conducă la cîteva concluzii concrete sau că ar trebui invitați oameni cu expertiză în domeniu. Încet-încet, necesitatea expertizei a devenit mult mai prezentă, dar a luat o formă nefericită: „Cunosc eu pe cineva care ar putea să ne ajute”, acel cineva avînd, în multe cazuri, o cunoaștere relativă a sistemului legislativ, neavînd habar despre domeniul cultural și, cu atît mai puțin, despre cum ar trebui să arate viitorul acestui domeniu. Acel cineva avînd, din păcate, și un interes concret și nu întotdeauna onest în a oferi ceea ce știa.
Profitînd de acest context, diverși impostori – un fel de generaliști cu gură mare – au început să își cioplească chip de „experți”, fiind încurajați de dezordinea, de superficialitatea și de infirmitățile reorganizării postcomuniste. Mai apoi, unii au fost școliți în Occident, dar, odată întorși în România, majoritatea au reintegrat logica tranzacțională a locului, înțelegînd că necesitatea specializării este doar o formă care poate acoperi conduite îndoielnice, dar servește la CV.
În acest tip de climat se desfășoară pînă astăzi, din nefericire, exercițiul expertizei, cel puțin al celei culturale. E important de remarcat că dacă, în anii 1990, confuzia era normală și lipsa criteriilor era un lucru firesc în postcomunismul timpuriu, nu mică mi-a fost mirarea să constat, ca ministru al Culturii, că la domeniul pe care, pentru scurt timp, l-am păstorit administrativ, colegii mei de guvern credeau cu toții că se pricep. Asta, firește, pentru că mergeau (unii dintre ei) la operă și la teatru, citeau și aveau experiența culturii. E ca și cum, folosind apa caldă și rece, eu m-aș considera specializată în instalații…
Cel mai dramatic efect pe care situația descrisă îl are în prezent – în majoritatea sferelor umaniste – este următorul: expertiza celor care inițiază și gîndesc multe dintre apelurile de proiecte, dar și cea a comisiilor de specialitate (mai ales a celor care analizează proiecte culturale și artistice interdisciplinare) e bazată de cele mai multe ori pe evaluări profund subiective, neclare, întîmplătoare și necorelate cu domeniile culturale, în evoluția lor recentă. Programele se creionează și sînt evaluate mecanic. Sau se construiesc și sînt evaluate „cu dedicație”.
Unii experți, a căror specializare este reală, servesc, din păcate, varii interese și tocmai de aceea sînt întreținuți și legitimați în continuare. Alții, veleitarii, continuă să se impună fiind agitați și vocali, față de o comunitate (cea culturală) care nu are obiceiul să se aplece cu atenție asupra unor lucruri pe care le consideră plicticoase și să judece problemele lucid. În fine, categoria onestă (minoritară) navighează tot mai deznădăjduită, îndepărtată de luarea deciziei, conștientă că e responsabilă de abisul de competență pe care îl întreține, dar incapabilă să alcătuiască masa critică necesară, puternică și politic relevantă, pentru ca situația să se schimbe.
Ce e de făcut? Cum poți gîndi sau evalua proiecte cînd nu ai făcut proiecte, cine verifică în ce măsură ești specializat sau nu în management strategic sau în cunoașterea suficient de bună a ariei culturale și creative pe care o evaluezi, cine verifică dacă un program sau o comisie este suficient de complementară și prin raportare la ce criterii? Și, mai ales, cine parafează competența expertului? În fine, cine verifică lanțul nevăzut al complicităților toxice, traficul de influență și gradul de corupție morală al experților, dincolo de bifele puse pe hîrtie „pe propria răspundere”?
Cînd autoritatea publică vă reuși să dea – ea, cel puțin – răspunsuri coerente la aceste întrebări, vom putea spera, mai ales în acest moment de nesiguranță și incertitudine pentru domeniul creativ și cultural (unul dintre cele mai vulnerabile), că expertiza are o valoare efectivă într-o țară în care incidența doctoratelor plagiate e în competiție cu numărul îmbolnăvirilor de COVID-19.
Corina Șuteu este expert internațional în management și politici culturale. A fost director al ICR New York și ministru al Culturii. Este președinte al Making Waves, Festivalul de film românesc de la New York.