Cum să fiu eu şeful lor?

Publicat în Dilema Veche nr. 694 din 8-14 iunie 2017
Cum să fiu eu şeful lor? jpeg

Cît am lucrat la Dilema, am avut deseori senzația că sînt într-un soi de examen permanent. Că trebuie, săptămînal, să dau niște probe pentru care să primesc un calificativ, fie el și simbolic. Iar de la un punct încolo, cînd am devenit redactor-șef, toată treaba a devenit și mai serioasă: eram și „examinat“, și „examinator“. Poate că n-a fost așa, în realitate, dar așa era în mintea mea.

Nu prea știam, în 1993, cînd a început Dilema, cum se face o revistă. Lucrasem, vreo doi ani, la o publicație academică, Revista de istorie și teorie literară, condusă pe atunci de Nicolae Florescu – un istoric literar care mînca pe pîine presa interbelică, știa tot, și care mă învățase că nu e suficient să pui unul după altul niște articole bune: o revistă trebuie construită într-un anume fel, asamblajul e totul. Citisem și eu, cînd eram student și după aceea, la BCU, ziare și reviste vechi. Dar eram pentru prima dată pus în situația concretă de a face ceea ce învățasem „din citite“. În 1993, cînd dl Andrei Pleșu m-a numit redactor-șef adjunct (redactor-șef era Elena Ștefoi, cu care m-am înțeles perfect întotdeauna, căci sîntem născuți în aceeași zi – au și zodiile importanța lor…), m-am bucurat, dar a fost ca la examenele din facultate: tragi biletul și te duci în bancă să-ți pregătești răspunsurile. Norocul meu a fost că lucram alături de Magdalena Boiangiu, Tita Chiper, Radu Cosașu și Zigu Ornea. Am avut, slavă Domnului, ce învăța de la ei. Dar tocmai de aici provenea și micul meu stres de „examinat“: simțeam că sînt dator să arăt ce știu, să se vadă că mi-am făcut lecțiile. Momentul cel mai important al micii noastre comunități redacționale era nesmintita ședință de vineri (care mai tîrziu s-a mutat joi), ora 12, cînd primul punct pe ordinea de zi era discutarea numărului de revistă anterior. Ei, atunci să te ții: era o discuție serioasă, argumentată, adesea polemică, de multe ori încinsă de-a binelea. Întreruptă, desigur, de tot felul de vorbe de duh și replici spirituale (căci dl Pleșu instituise de la început regula: „La Dilema, ca și la Junimea, anecdota primează“). Am trăit, săptămînă de săptămînă, ședințele astea cu un straniu amestec de satisfacție profesională și bucurie umană. Era frumos și bine să lucrezi și să trăiești printre astfel de oameni. În același timp, mă întrebam adesea „ce notă am luat“: simțeam un fel de apăsare a responsabilității. Căci, pe lîngă faptul că aveam colegi atît de buni, mai erau și colaboratorii (crema cremei, tot ce are mai inteligent și mai spiritual țărișoara noastră). Și cititorii, care trimiteau la redacție scrisori în care ne comentau articolele. Și vorba lui Radu Cosașu („administrator“, ani al rînd, al paginii 2, în care apăreau mesajele de la cititori): „Scrisorile lor sînt uneori mai bune decît articolele noastre, dar asta trebuie s-o știm numai noi…“

După ce am devenit redactor-șef (era prin 1998, toamna), gravitatea mea de tocilar care se ia în serios a fost bine temperată de un gînd zîmbitor care-mi revenea, din cînd în cînd, și mă ajuta să trec cu bine examenele cele de toate zilele: „Cum să fiu eu șeful lor? Cum să fiu eu, bunăoară, șeful lui Radu Cosașu, pe care l-am citit prima dată în Sportul, cînd aveam vreo 12 ani? Cum să fiu șeful lui Alex. Leo Șerban (care, prin felul lui de-a fi, pulveriza orice idee de ierarhie și de subordonare)?…“ Mă rog, cu colegii n-a fost așa greu să fiu șef, m-au ajutat chiar ei să iau notă de trecere, adică nu m-au lăsat să mă iau prea în serios. Dar, la un moment dat, Dilema a devenit veche și a trecut „în mediul privat“, cum se zice, mai întîi artizanal (avîndu-l drept patron pe Mircea Dinescu – salvator, la momentul respectiv) și apoi într-o structură corporatistă. M am pus, așadar, pe învățat și m-am ocupat de lucruri noi: bugete, P & L, marketing și alte multe și frumoase descoperiri ale capitalismului. Am făcut un festival care cică a ieșit bine. Am făcut și altele – căci, în ziua de azi, o gazetă nu mai poate trăi doar din ce se scrie în ea, nu mai sînt destui oameni care să dea banii pe asta. M am întrebat de fiecare dată, ca un școler, dacă am învățat bine și am luat notă de trecere. Vreo doi ani la rînd, văzînd că revista a ieșit, la sfîrșitul anului, pe profit, mi s-a părut că da. Și cînd mi-a zis cineva că „sînt un bun manager“, mi-a revenit gîndul acela zîmbitor: nu-mi ajunge că s-a nimerit să fiu șeful unor oameni atît de buni, acu’ tre să fiu luat și drept manager?

Mai era un lucru care mă făcea să retrăiesc, tot timpul, senzația aceea studențească de „trage un bilet și mergi în bancă să-ți pregătești răspunsul“: interacțiunea cu colaboratorii și cu cititorii. De multe ori primeam mail-uri de la tineri care voiau să scrie în Dilema și mă întrebau ce trebuie să facă. Simțeam, în cuvintele lor, că pentru ei e ceva foarte important, un adevărat examen. Le răspundeam că nu trebuie să facă nimic special, doar să trimită un articol și, dacă e bun, apare. Unii se mirau: „Așa de simplu e?“ Așa. Mulți dintre redactorii de azi și dintre colaboratorii permanenți așa au început: cu un text care le-a apărut la pagina de scrisori sau la rubrica pe care o aveam pe vremuri, „Aduse cu poșta“. În baza de date cu cei care au scris măcar o dată la Dilema sînt vreo două mii de oameni, iar revista a lansat destule nume care și-au căpătat apoi un bun și meritat renume. Am ținut totdeauna la ideea că o revistă trebuie să creeze în jurul ei o comunitate de oameni, în care se intră nu pe bază de examen și probe, ci pe bază de afinități și compatibilități. Iar replica lui Cosașu că „scrisorile lor sînt mai bune decît articolele noastre“ nu e doar o vorbă de duh: pe dilemaveche.ro, cea mai mare audiență din toate timpurile (peste 100.000) o are o scrisoare de la o cititoare, „Copilul meu nu-i premiant“. Nu absolutizez importanța audienței, dar e un semn al modului în care funcționează comunitatea din jurul revistei, bazată pe bucuria oamenilor de a intra în dialog și de a face schimb de opinii. Căci teama mea cea mai mare, cît am lucrat la Dilema, asta era: că n-o să pot ține laolaltă comunitatea asta alcătuită în timp, că n-o să pot echilibra spiritul revistei și „noile provocări“. La proba asta n-am să știu niciodată dacă am luat notă de trecere, iar partea tocilar-serioasă din mine va rămîne mereu cu impresia că e nevoie de o reexaminare.

Examen, în limba română, pare să aibă un sens predominant serios și negativ, bacovian („Liceu, – cimitir / Al tinereţii mele – / Pedanţi profesori / Şi examene grele…“). Nu știu de ce. Probabil că așa ne construiesc tipul nostru de educație și specificul nostru cultural (dar asta e altă discuție). Mie mi-a plăcut întotdeauna să dau examene. Asta voiam să spun, de fapt.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
image
Rușii au pierdut încă 1.160 de soldați și 58 de sisteme de artilerie în ultimele 24 de ore, anunță Statul Major al Forțelor Armate ale Ucrainei
Statul Major al Forțelor Armate ale Ucrainei a raportat că Rusia a pierdut alți 1.160 de soldați și 58 de sisteme de artilerie în ultimele 24 de ore. Aceste pierderi se adaugă la totalul forțelor rusești între 24 februarie 2022 și 16 iunie 2024.
image
Ce „trucuri” folosesc supermarketurile pentru a vă determina să cumpărați mai mult decât vă trebuie
Când merg la cumpărături în supermarket, majoritatea românilor au în vedere un buget prestabilit, însă rareori pot să-l respecte respecte, din cauza unor „trucuri” folosite de retaileri.

HIstoria.ro

image
Cea mai mare operațiune amfibie din epoca modernă, în „Historia” de iunie
6 iunie 1944. Ziua Z. Nicio altă operaţiune militară din istoria celui de
Al Doilea Război Mondial nu a beneficiat de un nivel atât de ridicat de securitate operaţională, implicând ample acţiuni de inducere în eroare a inamicului, precum Operaţiunea Overlord (Suveranul).
image
Escrocheria „Andronic” - un precursor al Caritasului în România sfârșitului de secol XIX
Înainte de a fi marele ziarist şi marele proprietar de „Universul”, Stelian Popescu şi-a făcut meseria de jurist. Ca judecător de instrucţie la cabinetul 5, Ilfov, el a dat gata multe cazuri. Printre acestea, se numără celebra escrocherie „Andronic”.
image
A fost sau nu Alexandru Ioan Cuza membru al Masoneriei?
La un deceniu după abdicarea lui Cuza, în 1876, la București a fost înființată Loja Alexandru Ioan I, apoi, în 1882, la Dorohoi a fost înființată Loja Cuza Vodă.