Cum să fiu eu şeful lor?
Cît am lucrat la Dilema, am avut deseori senzația că sînt într-un soi de examen permanent. Că trebuie, săptămînal, să dau niște probe pentru care să primesc un calificativ, fie el și simbolic. Iar de la un punct încolo, cînd am devenit redactor-șef, toată treaba a devenit și mai serioasă: eram și „examinat“, și „examinator“. Poate că n-a fost așa, în realitate, dar așa era în mintea mea.
Nu prea știam, în 1993, cînd a început Dilema, cum se face o revistă. Lucrasem, vreo doi ani, la o publicație academică, Revista de istorie și teorie literară, condusă pe atunci de Nicolae Florescu – un istoric literar care mînca pe pîine presa interbelică, știa tot, și care mă învățase că nu e suficient să pui unul după altul niște articole bune: o revistă trebuie construită într-un anume fel, asamblajul e totul. Citisem și eu, cînd eram student și după aceea, la BCU, ziare și reviste vechi. Dar eram pentru prima dată pus în situația concretă de a face ceea ce învățasem „din citite“. În 1993, cînd dl Andrei Pleșu m-a numit redactor-șef adjunct (redactor-șef era Elena Ștefoi, cu care m-am înțeles perfect întotdeauna, căci sîntem născuți în aceeași zi – au și zodiile importanța lor…), m-am bucurat, dar a fost ca la examenele din facultate: tragi biletul și te duci în bancă să-ți pregătești răspunsurile. Norocul meu a fost că lucram alături de Magdalena Boiangiu, Tita Chiper, Radu Cosașu și Zigu Ornea. Am avut, slavă Domnului, ce învăța de la ei. Dar tocmai de aici provenea și micul meu stres de „examinat“: simțeam că sînt dator să arăt ce știu, să se vadă că mi-am făcut lecțiile. Momentul cel mai important al micii noastre comunități redacționale era nesmintita ședință de vineri (care mai tîrziu s-a mutat joi), ora 12, cînd primul punct pe ordinea de zi era discutarea numărului de revistă anterior. Ei, atunci să te ții: era o discuție serioasă, argumentată, adesea polemică, de multe ori încinsă de-a binelea. Întreruptă, desigur, de tot felul de vorbe de duh și replici spirituale (căci dl Pleșu instituise de la început regula: „La Dilema, ca și la Junimea, anecdota primează“). Am trăit, săptămînă de săptămînă, ședințele astea cu un straniu amestec de satisfacție profesională și bucurie umană. Era frumos și bine să lucrezi și să trăiești printre astfel de oameni. În același timp, mă întrebam adesea „ce notă am luat“: simțeam un fel de apăsare a responsabilității. Căci, pe lîngă faptul că aveam colegi atît de buni, mai erau și colaboratorii (crema cremei, tot ce are mai inteligent și mai spiritual țărișoara noastră). Și cititorii, care trimiteau la redacție scrisori în care ne comentau articolele. Și vorba lui Radu Cosașu („administrator“, ani al rînd, al paginii 2, în care apăreau mesajele de la cititori): „Scrisorile lor sînt uneori mai bune decît articolele noastre, dar asta trebuie s-o știm numai noi…“
După ce am devenit redactor-șef (era prin 1998, toamna), gravitatea mea de tocilar care se ia în serios a fost bine temperată de un gînd zîmbitor care-mi revenea, din cînd în cînd, și mă ajuta să trec cu bine examenele cele de toate zilele: „Cum să fiu eu șeful lor? Cum să fiu eu, bunăoară, șeful lui Radu Cosașu, pe care l-am citit prima dată în Sportul, cînd aveam vreo 12 ani? Cum să fiu șeful lui Alex. Leo Șerban (care, prin felul lui de-a fi, pulveriza orice idee de ierarhie și de subordonare)?…“ Mă rog, cu colegii n-a fost așa greu să fiu șef, m-au ajutat chiar ei să iau notă de trecere, adică nu m-au lăsat să mă iau prea în serios. Dar, la un moment dat, Dilema a devenit veche și a trecut „în mediul privat“, cum se zice, mai întîi artizanal (avîndu-l drept patron pe Mircea Dinescu – salvator, la momentul respectiv) și apoi într-o structură corporatistă. M am pus, așadar, pe învățat și m-am ocupat de lucruri noi: bugete, P & L, marketing și alte multe și frumoase descoperiri ale capitalismului. Am făcut un festival care cică a ieșit bine. Am făcut și altele – căci, în ziua de azi, o gazetă nu mai poate trăi doar din ce se scrie în ea, nu mai sînt destui oameni care să dea banii pe asta. M am întrebat de fiecare dată, ca un școler, dacă am învățat bine și am luat notă de trecere. Vreo doi ani la rînd, văzînd că revista a ieșit, la sfîrșitul anului, pe profit, mi s-a părut că da. Și cînd mi-a zis cineva că „sînt un bun manager“, mi-a revenit gîndul acela zîmbitor: nu-mi ajunge că s-a nimerit să fiu șeful unor oameni atît de buni, acu’ tre să fiu luat și drept manager?
Mai era un lucru care mă făcea să retrăiesc, tot timpul, senzația aceea studențească de „trage un bilet și mergi în bancă să-ți pregătești răspunsul“: interacțiunea cu colaboratorii și cu cititorii. De multe ori primeam mail-uri de la tineri care voiau să scrie în Dilema și mă întrebau ce trebuie să facă. Simțeam, în cuvintele lor, că pentru ei e ceva foarte important, un adevărat examen. Le răspundeam că nu trebuie să facă nimic special, doar să trimită un articol și, dacă e bun, apare. Unii se mirau: „Așa de simplu e?“ Așa. Mulți dintre redactorii de azi și dintre colaboratorii permanenți așa au început: cu un text care le-a apărut la pagina de scrisori sau la rubrica pe care o aveam pe vremuri, „Aduse cu poșta“. În baza de date cu cei care au scris măcar o dată la Dilema sînt vreo două mii de oameni, iar revista a lansat destule nume care și-au căpătat apoi un bun și meritat renume. Am ținut totdeauna la ideea că o revistă trebuie să creeze în jurul ei o comunitate de oameni, în care se intră nu pe bază de examen și probe, ci pe bază de afinități și compatibilități. Iar replica lui Cosașu că „scrisorile lor sînt mai bune decît articolele noastre“ nu e doar o vorbă de duh: pe dilemaveche.ro, cea mai mare audiență din toate timpurile (peste 100.000) o are o scrisoare de la o cititoare, „Copilul meu nu-i premiant“. Nu absolutizez importanța audienței, dar e un semn al modului în care funcționează comunitatea din jurul revistei, bazată pe bucuria oamenilor de a intra în dialog și de a face schimb de opinii. Căci teama mea cea mai mare, cît am lucrat la Dilema, asta era: că n-o să pot ține laolaltă comunitatea asta alcătuită în timp, că n-o să pot echilibra spiritul revistei și „noile provocări“. La proba asta n-am să știu niciodată dacă am luat notă de trecere, iar partea tocilar-serioasă din mine va rămîne mereu cu impresia că e nevoie de o reexaminare.
Examen, în limba română, pare să aibă un sens predominant serios și negativ, bacovian („Liceu, – cimitir / Al tinereţii mele – / Pedanţi profesori / Şi examene grele…“). Nu știu de ce. Probabil că așa ne construiesc tipul nostru de educație și specificul nostru cultural (dar asta e altă discuție). Mie mi-a plăcut întotdeauna să dau examene. Asta voiam să spun, de fapt.
