Cum să aduci ibovnicul cu ulcica

În mitologia românească se spune că toate farmecele și vrăjile vin de la Diavol. De pildă, dracul a dăruit descîntecul femeilor „care i s-au vîndut lui, pentru ca prin el să tămăduiască sau să strice sănătatea, averea sau norocul cuiva”. Există însă femei chiar mai ale dracului decît Dracul, care pot să-l stăpînească tot prin descîntec, să-l cheme la ele ca să-i traseze diferite sarcini. Le poți întîlni în miez de noapte la margine de hotar, lîngă bălți sau la răscruce de drumuri, dezbrăcate în pielea goală, rostindu-și descîntecul. Totuși, nu toate descîntecele sînt malefice, se pare că Maica Domnului, pentru a pune capăt tuturor acestor blestemății, le-a înzestrat și pe femeile credincioase cu puterea de a face altfel de descîntece în care cele sfinte sînt pomenite des. Așadar, femeile cucernice îl pot scoate pe Dracul din oameni, în special din cei „loviți de dambla, al căror corp tremură mereu, cei cu fața pocită sau strîmbă”. Cum procedează? Așază „bolnavul” pe un pat afară, îi pun o pernă sub cap, apoi încep să se roage: „Doamne, Dumnezeule, mă rog, Doamne, ție! Ascultă cuvîntul meu, să-l scot pe Iuda din N.N. Să se ducă în mare și-n nisip. Cînd o număra nisipul din mare, atunci să vină-napoi! Atunci și nici atunci!”. După ce se descîntă, se spune de douăsprezece ori Tatăl Nostru și se stropește „bolnavul” cu apă sfințită, iar Dracul iese din el prin urechi, ca un fum negru. Însă diavolul se poate ascunde oriunde, în cele mai nebănuite locuri, și tot prin descîntece el poate fi scos la iveală și alungat, de pildă cu o vergea de sînger: se bate balta de nouă ori, la ceas de seară, ca să se scoată dracul din baltă.

Deochiul este tot o lucrare diavolească. Ca să nu se deoache copilul mic, „femeile obișnuiesc să-i facă un benghi pe frunte, cu scuipat și cu tină culeasă de pe talpa piciorului”. Benghiul îl păzește pe copil ca să nu-l ia Benghea (care e un alt nume pentru drac). O altă metodă este să i se stingă copilului cărbuni în apă, apoi se unge copilul cu apa aceasta pe frunte, făcîndu-i-se semnul crucii. Oricine întîlnește o femeie cu un copil mic ar trebui să scuipe peste el, zicînd: „Să nu fie de deochi!”. Se zice că cei care deoache sînt tot oamenii diavolului, „cei care au căutătură rea, cei cu sprîncenele îmbinate, cei care au un ochi de-un fel și unul de-alt fel”. Cum se manifestă deochiul? Prin dureri de cap, greață, slăbiciune, frisoane, iar el poate să treacă tot cu ajutorul unui descîntec: „Vine ciuta de la munte, lingîndu-și puii pe frunte. Îi linge pe pistricei și pe cei frumușei. Și eu pe N.N. îl ling – de deochi, dintre ochi”. Se descîntă și la stele, însă de data aceasta sînt descîntece de dragoste – se iau batista sau mărgelele unei fete, cea pe care o iubești, și se amenință cu ele spre o stea mai luminoasă dinspre răsărit. Dacă steaua stă pe loc nu e bine, înseamnă că-ți moare ursita, însă dacă steaua începe să se miște e semn bun – cel îndrăgostit se pare că se va căsători în curînd.

Revenind la relația dintre diavol și farmece, aflăm că o relație excelentă are Dracul cu vrăjitoarele, în special cu cele trecute de prima tinerețe. Se spune că, în satul vechi românesc, cu ajutorul dracilor, babele vrăjitoare făceau rău oamenilor cinstiți care trudeau de dimineață pînă seara pentru a avea ce pune pe masă, de pildă luau rodul holdelor. La o primă impresie, vraja pare una destul de complicată. Vrăjitoarea „ia cîteva ouă clocite, un sul, o ață roșie, un frîu, un bici, un săculeț cu busuioc, ceară și unt de cămilă pe care îl cumpără de la țigani”. Apoi așteaptă să se apropie miezul nopții și se duce pe cîmpul țăranului pe care îl are în vizor. Mai întîi îngroapă ouăle clocite, după care își leagă săculețul de piciorul drept, își despletește părul și se dezbracă pînă la brîu, îi pune un frîu sulului și-l încalecă și, bătîndu-l cu biciul, fuge de-a lungul cîmpului căruia vrea să-i ia rodul, zicînd de douăsprezece ori: „De la moș (cutare) la mine”. După care mai spune și cîte un descîntec în toate cele patru puncte cardinale, pentru a face un ocol complet al cîmpului pe care, astfel, l-a vrăjit și l-a lăsat fără rod. La final, vrăjitoarea se îmbracă, ascunde sulul în lanul care îi aparține și fuge acasă, avînd grijă să nu vorbească cu nimeni pe drum, pentru ca vraja să aibă efect.

Tot babele vrăjitoare știau și cum să ia mana vacilor, de aceea oamenii cu frica lui Dumnezeu se păzeau de vrăji în seara de Sfîntul Gheorghe, puneau la uși, ferestre și în grajdurile vitelor rug de măceșe sau făceau zgomote cu țevile de la cazanul de fiert prune sau cu fluiere de alun ca să alunge duhurile. Însă practicile cel mai des întîlnite ale vrăjitoarelor erau cele care aduceau ibovnicul, atunci cînd era vorba de o dragoste neîmpărtășită. Cu ajutorul farmecelor și descîntecelor îl aduceau degrabă oriunde ar fi fost el, uneori călare pe-o mătură. Cum se procedează? Vrăjitoarea prinde un liliac și îl îngroapă în pămînt, lăsîndu-l acolo cîteva săptămîni ca să putrezească bine. Apoi, într-o noapte cu lună plină, îi scoate oscioarele și alege două, unul care seamănă cu o greblă, altul cu o corciovă. „Cu grebla se greblează în vatră, chemîndu-l mereu pe nume pe iubitul fetei, iar cu corciova se trage ceea ce s-a greblat înspre cel ce vrăjește, ca și cum l-ar aduce. Se ia apoi o ulcică în care se bate cu o vărguță de alun pînă ce ulcica începe să se învîrtă singură și repede ca o sfîrlează.” Vrăjitoarea întoarce ulcica ce se învîrte cu gura-n jos, rostește numele băiatului din ce în ce mai rar pînă cînd se aude o zdruncinătură și hop! –apare și flăcăul călare pe mătură sau pe băț. Se povestește că mulți au întîlnit astfel de tineri aduși cu ulcica, plecau degrabă din locurile în care se aflau, de la munca cîmpului sau de la horă, mergeau repede de parcă i-ar fi gonit cineva din urmă. Cică „nu e bine să le dai apă cînd cer, căci imediat crapă”. S-au consemnat și vrăji care se pun în aplicare atunci cînd vreo fată din sat vrea să scape de vreun drăguț. Vrăjitoarea rînește vatra cu lopata, ocărîndu-l în fel și chip pe bietul om, iar mai apoi tot cu lopata împrăștie cenușa pentru ca ibovnicul să plece în cele patru vînturi. Așa au plecat mulți bărbați în lume și nu s-au mai întors, de le-a fost uitat pînă și numele. Iar toate aceste farmece sînt o dovadă că tot Dracul este cel care de multe ori își vîră coada între oamenii care se iubesc, ceea ce poate fi valabil pînă în zilele noastre.            

(Sursă: Marcel Olinescu, Mitologie românească)