– corupţia invizibilă din oraşele noastre – 

Valul de scandaluri de corupţie în primăriile din Bucureşti şi din alte oraşe trage un semnal de alarmă: dacă ne bazăm doar pe procurori şi aşteptăm să facă doar ei toată curăţenia, aleşii locali şi funcţionarii corupţi din primării vor continua nestingheriţi să facă exact cum au făcut şi pînă acum. Mulţi se întreabă cum a fost posibil ca primarul Oprescu să fie prins cu şpaga în mînă, cînd cu doar cîteva săptămîni în urmă intraseră în vizorul DNA mai mulţi apropiaţi de ai săi. Nu era probabil să fie şi el urmărit? Nu văd decît o singură explicaţie pentru care aceşti oameni îşi asumă în continuare riscuri: promovarea în funcţii şi pe listele de candidaţi se face cu condiţia de a „întoarce serviciul“. Sistemul se autoîntreţine.

Cînd e vorba de corupţie propriu-zisă, paguba din buzunarul nostru se vede cu ochiul liber: achiziţiile publice supraevaluate, plătite din bani publici, se traduc direct în servicii publice mai scumpe şi de mai proastă calitate, în contracte date cu dedicaţie. Există zeci de dosare, de pildă, cu contracte scumpe, fără licitaţie pentru salubrizare (în primării de sector din Bucureşti sau cazul de la Cluj cu primarul Apostu) sau amenajări urbane şi locuri de joacă supraevaluate de cinci ori (Rîmnicu Vîlcea). La fel, afacerile imobiliare în care terenuri ale primăriilor sînt retrocedate ilegal limitează folosirea terenurilor în scopuri de utilitate publică (de pildă, retrocedările ilegale de plaje şi faleze de care e acuzat fostul primar al Constanţei, Radu Mazăre). Dar dincolo de corupţia propriu-zisă, proasta guvernare înseamnă bani pierduţi din buzunarul nostru, oportunităţi ratate de a trăi mai bine şi pe care procurorii nu le pot opri.

Chiar procuroarea Kövesi spune asta într-un interviu: e cazul să pună şi alţii umărul, şi noi, cetăţenii, şi alte instituţii, pentru a responsabiliza autorităţile. Nu tot ce face prost un primar sau un politician poate fi demonstrat în penal. Există şi decizii pur şi simplu greşite sau „cu dedicaţie“, dar care nu pot fi dovedite, există erori din incompetenţă sau fapte mai puţin grave care nu se pot sancţiona decît administrativ. În plus, pe masa procurorilor ajung faptele de corupţie după ce s‑au întîmplat şi după ce paguba s-a produs deja.

Partea bună e că avem şi alte instrumente. De pildă, trebuie construite mecanisme de control administrativ, iar noi să stăm cu ochii pe ele ca să funcţioneze. Avem aceleaşi aşteptări de la Curtea de Conturi pe cît aşteptăm de la DNA? Ne-am îngrijorat oare suficient că la vîrful instituţiei, într-o funcţie de vicepreşedinte, a fost numit un politician urmărit penal pentru retrocedări ilegale de păduri şi cu zero experienţă relevantă în CV? La fel, trebuie crescută responsabilitatea aleşilor locali faţă de electorat; publicul şi presa trebuie să stea cu ochii pe ce fac autorităţile, să sancţioneze prompt derapajele. Să începem prin a nu mai vota primari corupţi. Proasta guvernare în local şi lipsa tragerii la răspundere înseamnă facturi mari şi o calitate execrabilă a serviciilor publice, iar procurorii nu pot face totul.

Cînd vine vorba de proastă guvernare care nu e dovedită ca fiind şi corupţie, un exemplu elocvent e cel al termoficării din Bucureşti. Recent, RADET (aflată în pragul falimentului) a anunţat că s‑ar putea să nu mai avem căldură la iarnă. Nu vă bazaţi pe procurori, că n-au ce face, deşi tot primarul e de vină. Cum s-a ajuns aici? Bucureştiul ia căldură de la o companie deţinută de Ministerul Energiei, ELCEN. Compania are nişte centrale-mamut, vechi şi ineficiente, în care s-au făcut puţine investiţii în ultimii ani. Centralele în cauză aveau sens cîtă vreme produceau energie electrică şi căldură pentru marile platforme industriale din oraş, (falimentate în anii ’90), iar căldura pentru gospodării era un produs secundar, distribuit aproape gratis. Odată cu falimentul industriei comuniste, centralele sînt supradimensionate faţă de cererea de energie şi produc nu doar căldură-cu-energie electrică (în „cogenerare“, considerată mai eficientă), ci au şi cazane care produc doar căldură. Sistemul e teribil de ineficient pentru termoficare, deoarece centralele sînt prea departe de consumatorii finali. Căldura livrată de ELCEN e preluată în vechile conducte RADET, prin care e transportată uneori zeci de kilometri, cu pierderi de pînă la 90%, pînă în casele noastre; apa mai e reîncălzită o dată în aşa-numitele „puncte termice“ aproape de blocuri, altminteri ar ajunge deja rece. Foarte probabil, în ELCEN şi RADET se mai şi fură, ca în alte companii de stat, dar pierderea cea mai mare vine din ineficienţa fizică a acestui sistem. Ca urmare, costul real al căldurii ajunge la 350-400 lei/Gcal, faţă de 150-170 în alte oraşe cu sisteme mai eficiente. Pentru ca populaţia să nu plătească prea mult, primarul a decis în an electoral să subvenţioneze, de la bugetul Primăriei, jumătate din costuri. Subvenţia e tot din banii noştri. Dar Primăria a „uitat“ să mai plătească subvenţia la RADET. Ca urmare, RADET n-a mai avut bani să plătească ELCEN pentru căldură, iar ELCEN nu mai plăteşte Romgaz pentru gazul consumat, făcînd astfel arierate în lanţ. Sigur, RADET ar putea da în judecată Primăria ca să-şi recupereze banii, dar n-o face, fiindcă e subordonată tocmai Primăriei, care numeşte conducerea. Sumele au ajuns la un moment dat la peste două miliarde de lei. Acum trei ani, ELCEN şi-a plătit datoria faţă de Romgaz cedîndu-i o centrală (Iernut), iar datoriile restante ale RADET urmau a fi şterse prin preluarea de către ELCEN a întregii reţele RADET în contul sumei, cu ideea de a privatiza noua companie. Cîţiva investitori privaţi, companii europene de vîrf, ar fi fost interesaţi să preia noua entitate ELCEN+RADET şi să restructureze sistemul, însă doreau să le ia numai împreună, deoarece fără RADET nu aveau control pe colectarea sumelor de la consumatori, iar ELCEN e partea profitabilă. Un investitor ar fi păstrat doar cogenerarea în CET-uri, reducînd producţia lor de căldură, şi ar fi transformat punctele termice din cartierele mai îndepărtate de CET-uri în centrale de căldură de cartier, reducînd şi dimensiunea reţelei RADET, şi pierderile. Culmea, în ciuda dezastrului în care se află azi termoficarea din Bucureşti, ea are cel mai mare potenţial din ţară: deconectările în ultimii cinci ani au fost sub 1%, în Bucureşti există mari cartiere compacte de blocuri care se pretează la încălzire centralizată, iar rata de încasări de la populaţie este foarte bună, peste 90%.

De ce a eşuat această idee? Pentru că Primăria nu a vrut să cedeze controlul asupra RADET. În loc să transfere RADET către ELCEN, Primăria a vrut invers, să preia şi ELCEN, ceea ce face imposibilă ştergerea datoriei RADET prin compensarea datoriei către ELCEN cu valoarea reţelei. Transferul ELCEN s-a blocat în hăţişul administrativ de mai bine de trei ani. Ca urmare, RADET a ajuns în insolvenţă şi nici ELCEN nu se simte prea bine; este exclus ca vreuna din companii să facă investiţii, în blocajul financiar în care se află. Aşa a ajuns azi sistemul în pragul colapsului şi riscăm să nu avem căldură la iarnă. E foarte posibil ca Primăria şi Ministerul Energiei să nu fi dorit să cedeze controlul asupra unor companii prin care se rulează tot soiul de contracte neanchetate încă de procurori.

Ce e de făcut în astfel de cazuri, unde procurorii nu ajung întotdeauna? Singura soluţie e ca publicul să stea cu ochii pe ei. Să înţeleagă necesitatea restructurării şi, la alegerile viitoare, să voteze propuneri concrete de reformă, în loc de promisiuni electorale cu subvenţii pentru căldură tot din banii noştri. Să verificăm ce bani rulează companiile de utilităţi municipale, ce face Curtea de Conturi, cît costă în alte oraşe acelaşi serviciu local (salubrizare, căldură, deszăpeziri, apă-canal etc.), cum e folosit bugetul local şi dacă se fac sau nu licitaţii. Dacă nu ştiţi cum, dar vreţi să vă implicaţi, noi la EFOR chiar acum căutăm oameni care vor să stea cu ochii pe primăriile lor. Daţi-ne un mesaj la office@expertforum.ro.

Otilia Nuţu este analist pe zona energie, infrastructură şi reglementare la think tank-ul Expert Forum.