Cum măsurăm bunăstarea și de ce

Deja sîntem obișnuiți cu o veche surpriză: România a înregistrat o creștere economică peste așteptări. Dar masa și dansul nu apar la petrecere. Și nu e prima dată. Dintr-un motiv simplu: creșterea economică este doar un mod de a măsura avansul agregat în domenii ale economiei, dar nu poate spune aproape nimic despre bunăstare, cît de sustenabilă este o asemenea creștere, ce costuri ascunse (sau explicite) incumbă și, pe șleau, nu semnalizează cu necesitate o stare de bine, de mulțumire, de împlinire a populației. Nici nu ar avea cum, fiind doar un indicator destul de fetișizat, care, ca orice indicator, e reducționist. Pe hîrtie, stăm foarte bine. Dar „pe teren”, în viețile oamenilor, e doar o altă fantasmă care să dea de mîncare discuțiilor la cîrciumă, pe platformele sociale sau în parc. Desigur, o economie care e în creștere e un motiv de bucurie în turnul de ivoriu al măsurătorilor macro, pentru că e o condiție de posibilitate a bunăstării și dezvoltării pe termen scurt și mediu, dar, totodată, poate muta atenția de la ce e important: cum se reflectă ea în acțiunea umană propriu-zisă, în interacțiunea dintre oameni, valori, instituții, preferințe etc. O creștere economică pe care o înscriem cu mîndrie în tabelul raportărilor anuale sau trimestriale nu implică automat o viață mai bună. Uneori nici pentru cei care beneficiază direct de ea, în cîteva domenii-cheie ale economiei sau pe culoarele răcoroase ale guvernării. Dacă am face doar o lectură la distanță, pe date și formule care abstractizează (așa cum pot) fenomenele sociale și economice, lumea, nu doar România, ar părea un loc din ce în ce mai bun. Dar sîntem captive și captivi unui mod îngust de a vedea lucrurile. Tehnocratic și aproape deloc antropologic. 

Mitul creșterii economice, ca orice mit, are adulatorii și detractorii săi. În loc să ne blocăm în oricare dintre aceste două poziții, putem trece mai departe, fără a neglija rolul de semnalizator al indicatorului, spre o mai bună punere în perspectivă a problemei. Ceea ce e de interes privește calitatea vieții și bunăstarea generalizată, sensul real al dezvoltării, iar nu o serie de cifre într-un tabel care va mai fi consultat poate de istoricii viitorului. Dar devenind pluraliști și integrativi ne vom lovi de o altă problemă, pe care formulele și datele nu o mai pot (re)prezenta cu la fel de multă acuratețe. Vorbind despre calitatea vieții, poate chiar despre gradul de fericire sau înflorire al unei națiuni, deschidem un cîmp de interogație a presupozițiilor. Cînd vorbim despre creștere economică pot apărea discuții metodologice, dar știm cu toții ce presupunem cînd ne referim la creștere, conceptul nu e ferit de ambiguități, dar e ușor inteligibil și astfel aplicabil. În schimb, categoriile pe care le presupunem cînd vorbim despre bunăstare, calitate bună a vieții și fericire sînt mult mai ambigue și locale, cu înțelesuri diferite în funcție de spațiul geografic, de mediu, mai mult sau mai puțin antropic, și de cultura sau culturile acelei populații sau națiuni. De aici și provocarea pe care o au organizații precum ONU atunci cînd vor să ofere un sistem unitar de măsurare, cu indicatori acceptați de toată lumea. Chiar dacă e integrativ, Indexul Dezvoltării Umane (hdr.undp.org/data-center/human-development-index), mecanismul avansat de mulți ani de către Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, poartă amprenta modelului occidental de dezvoltare umană și socială, care pune(a) în centru individul uman (aceasta e partea bună) educat și în exercițiul deplin al capabilităților sale (aceasta e partea mai discutabilă). Întregul program al ONU, apărut în 1965, s-a tot adaptat vremurilor și filosofiilor morale apărute de atunci, în primul rînd stabilind o înțelegere a bunăstării ca exercițiu liber (nu doar posibil, ci făcut posibil) al capabilităților umane, care duc la înflorirea indivizilor în direcțiile pe care le doresc. Totuși, cei trei „piloni” de bază ai indexului – o viață lungă și sănătoasă (prin măsurarea speranței de viață la naștere), gradul de cunoaștere (anii de școlarizare efectuați sau cei preconizați) și un nivel de trai decent (măsurat prin venitul național brut pe cap de locuitor) –, așa cum o scrie negru pe alb și ONU, sînt folosiți pentru a evalua politicile statelor, nu dimensiunile private, de familie și comunitare ale vieților umane așa cum sînt acestea trăite și percepute. Vorbim despre o simplificare, recunoscută de către ONU, un instrument de lucru pentru state și alte organizații.

Avem totuși un alt mod de a înțelege dezvoltarea și feluritele ei moduri de a contribui (sau nu) la o viață bună, împlinită, umană? O inițiativă a mai multor organizații s-a concretizat sub numele The Happy Planet Index – happyplanetindex.org (Indexul fericirii globale, am risca o traducere), care vrea să depășească atît mitul creșterii economice, cît și pe cel al universalității dimensiunilor avansate de ONU. Se pleacă de la recunoașterea unui fapt simplu: economiile capitaliste (inclusiv cele care declarativ se mai cred socialiste) promovează cu orice costuri creșterea economică pe termen scurt în defavoarea bunăstării colective pe termen lung. Posesiunile, banii, dar și consumul aduc bunăstare pînă la un punct; eficiența economică nu este singurul scop al vieții (ba dimpotrivă). A trăi bine împreună presupune nu doar o lungă speranță de viață, instituții drepte, echitabile, șanse la educație și pe piața muncii etc., ci și o lume durabilă, într-un mediu natural sănătos, alături de relații fructuoase și de tihnă. Capabilitățile umane nu au nevoie doar de salarii și concedii bine plătite.

Dacă urmărim indicatorii ONU, vom vedea, pentru 2019, pe primele poziții „suspecții de serviciu”: Norvegia, Irlanda, Elveția, Hong Kong, Islanda, Germania, Suedia etc. Conform Happy Planet Index, pentru același an, campionii vieții bune sînt națiunile din Costa Rica, Vanuatu, Columbia, Elveția și Ecuador. România se regăsea pe poziția 49, respectiv 64. Bine că avem creștere economică.

Constantin Vică este lector la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Coordonează masterul de „Etică aplicată în societate, afaceri și organizații”.

Foto: wikimedia commons