Cum am simţit controalele
Dacă în Statele Unite, lumea nu mai e la fel începînd cu 11 septembrie 2001, începuturile terorismului în Europa postbelică sînt din nefericire mult mai vechi. Anii 1970 – 1980 au constituit perioada cea mai intensă pentru terorismul palestinian, terorismul comunist extremist din Italia, atentatele din Irlanda de Nord şi Londra, bombele de la sediul Europei Libere din Germania – toate au marcat Europa de Vest şi au dus la stabilirea unor reguli de protecţie foarte clare. Odată cu sfîrşitul Războiului Rece (a primului Război Rece?) şi, probabil, cu dispariţia sponsorilor, şi atentatele au încetat la începutul anilor 1990 – dar regulile şi teama de atentate au rămas.
Tocmai la începutul anilor 1990 am început şi eu să călătoresc şi am putut simţi deseori ce înseamnă teama de terorişti. Am simţit şi cum controalele au devenit din ce în ce mai stricte, mai ales după atentatele din anii 2000, din State, Spania şi Marea Britanie. Şi cînd scriu că „am simţit“, nu exagerez. Cînd eşti brunet (cu timpul grizonant), ai barbă şi trăsături mediteraneene, atragi imediat atenţia autorităţilor însărcinate cu paza antiteroristă, atît în aeroporturi, cît şi în afara lor.
Eram la Istanbul, în vara anului 2006, la prima Conferinţă Internaţională a Mării Negre. Era şi o vară în care viaţa în Istanbul era marcată de numeroase atentate. Serile mă întîlneam cu prieteni pe care nu-i văzusem de mult, la bere şi taifas. De fiecare dată, la întoarcerea la hotel, eram legitimat de patrulele de poliţie, mult mai multe şi mai active faţă de alţi ani. Controalele erau totdeauna scurte şi se terminau cu una sau două glume. În a treia seară, i-am întrebat pe poliţişti de ce mă aleg, dintre toţi, tocmai pe mine. Mi-au răspuns, zîmbind, că aveam figura tipică a atentatorilor. Dar şi că aveam ceva în plus, care mă eticheta drept inocent: un lejer damf de bere. Nici un terorist de la ei nu ar fi acceptat să se pregătească pentru întîlnirea cu Creatorul, încălcînd legile fundamentale...
Odată cu marile atacuri teroriste din ultimul deceniu, teama de atentatorii sinucigaşi a dus la exacerbarea reacţiei autorităţilor (personal, cred că e mai bine aşa, decît să fim un sat fără cîini). Imediat după atentatul din 7 iulie 2005 de la Londra, un brazilian cu rucsăcel în spate a fost împuşcat mortal pentru că nu s-a oprit la somaţia poliţiştilor. S-a dovedit apoi că victima fugise pentru că era certat cu legea din alte motive. Imediat după acel incident, o colegă din redacţia BBC de la Londra mi-a scris să nu calc prin Marea Britanie, pentru o perioadă. Sau, dacă vin, să nu port rucsăcel în spate, că e mai sigur.
Am testat, fără să vreau, vigilenţa securităţii de la aeroportul Heathrow acum cîţiva ani cînd, uitînd că am o sticlă de apă în bagajul de mînă, am ajuns într-o fracţiune de secundă să fiu ţinta a doi agenţi, care mi-au zis politicos, dar ferm să nu mişc pînă nu verifică ce e în bagaj. Reacţia poliţiştilor era normală pentru un aeroport în care au fost depistate de mai multe ori diferite tentative de a introduce explozibili artizanali în avioane (să nu uităm că actuala reglementare de a nu avea sticle cu lichid în bagajele de mînă a fost introdusă după un atentat eşuat, depistat tot pe un aeroport londonez). Cînd treburile s-au lămurit, cum greşeala era a mea, m-am scuzat, iar agenţii au răspuns din nou cu cel mai politicos ton din lume.
Uneori, controalele la bagaje pot părea absurde. În decembrie 2002, reveneam în ţară din stagiul Marie Curie la Veneţia, cu o căsuţă Barbie frumos împachetată, cadou de Crăciun pentru fetiţa mea. Cum căsuţa nu încăpea prin scanner, agenţii de pază de la aeroportul din Bologna m-au pus să deschid cadoul şi să introduc fiecare piesă, separat, la control. În cele aproape zece minute în care am desfăcut (cu atenţie) fiecare piesă, vocea poporului adunat în spatele meu a pus punctul pe i: Barbie nu poate fi decît suspectă de terorism... iar casa i-a fost smulsă lui Ken în urma divorţului, aşa că era normal să fie controlată la sînge. În avion, în drum spre casă, am citit însă care era cauza scrupulozităţii lucrătorilor de la Bologna: cu numai cîteva zile înainte, un bărbat în cursa Bologna – Paris s-ar fi ridicat cu o pungă în mînă şi ar fi cerut ca avionul să aterizeze la Nisa, în caz contrar urmînd să arunce totul în aer. Din fericire, s-a dovedit rapid că prezumtivul atentator era un bolnav psihic care avea în pungă nişte săpunuri şi care, într-adevăr, dorea să meargă la Nisa...
Oricum ar fi, pare că a apus pentru totdeauna vremea în care, masterand la Milano fiind, acum 20 de ani, şi revenind de acasă, după vacanţa de Crăciun cu escală la Zurich, poliţistul elveţian de frontieră m-a lăsat să trec, strîmbînd doar din nas la aroma celor trei sticle de pălincă de Maramureş pe care o aveam în bagajul de mînă, pentru colegii mei.
Cuvinte numai de bine despre controalele de la Otopeni. Trecînd pe acolo atît de des, nu pot să nu apreciez viteza şi eficienţa agenţilor de la noi – pe lîngă situaţia din alte locuri. Mă deranjează cel mult nesimţirea nenumăratelor prinţese care încearcă să treacă prin controale cu lanţuri, inele sau bijuterii ce au împreună mai mult metal ca un proiectil de tanc. Dar oricine poate greşi. Îmi vin fiori cînd mă gîndesc ce reacţie ar fi provocat, în alte ţări, identificarea în rucsăcelul meu de voiaj a unui cuţit pescăresc – cum s-a întîmplat la Otopeni acum cîţiva ani. Revenit în seara dinaintea plecării din Deltă, am uitat să îmi pregătesc bagajele pentru control. La scanner, agentul m-a întrebat dacă ştiu ce am în bagaj. I-am răspuns că, cel mai probabil, trebuie să fie o unghieră. Omul, zîmbitor, m-a chemat şi mi-a arătat cuţitul pe ecran şi m-a întrebat dacă îmi tai unghiile cu aşa ceva. Evident, am lăsat cuţitul în cutia de lîngă control şi de atunci nu mai judec pe nimeni cînd văd ce se adună acolo...
Ne deranjează însă controlul în sine? Pe mine, personal, nu. Prefer să ştiu că totul este în ordine şi că nu risc să ajung să vizitez vreo clădire într-un avion care intră pe fereastră cu toată viteza înainte, sau că ajung în cu totul altă destinaţie decît cea iniţială. Mă deranjează însă cozile din aeroporturile pe care controalele de securitate nu sînt bine organizate. Iar exemplul care îmi vine acum în minte este aeroportul Fiumicino din Roma, unde coada poate dura zece minute sau peste o oră, în funcţie de numărul de puncte de control deschise. Şi mă mai deranjează faptul că, de cînd nu mai avem voie cu lichide în bagajul de mînă, preţurile sticlelor de băuturi din magazinele din aeroporturi parcă au explodat. Dar în orice ecosistem există specii oportuniste.
Adrian Stănică este jurnalist şi cercetător ştiinţific la Institutul Naţional de Geologie şi Geoecologie Marină – GeoEcoMar.
Foto: wikimedia commons
