Cum ajungem la „cele mai bune regiuni”?

Interviu cu Dumitru SANDU

România este o ţară bogată în regiuni mai mult sau mai puţin instituţionalizate şi cu oportunităţi în accesarea unor fonduri de dezvoltare regională, după aderarea la Uniunea Europeană. Se reduc disparităţile regionale, în acest context? 

Din păcate, nu. Fie se menţin la niveluri dintre cele mai ridicate în Europa, fie îşi sporesc amplitudinea. Cele mai puternice decalaje de dezvoltare, cu cele mai ample consecinţe, nu sînt cele strict regionale, ci acelea în care diferenţierile regionale se combină cu cele dintre mediile rezidenţiale, dintre rural şi urban. Constatarea – pentru că este vorba de o constatare, nu de o opinie – îşi caută recunoaşterea necesară din simplul motiv că haina comunitară este mai aproape de viaţa reală, adevărată, decît cea regională. Desigur, sînt diferenţe de nivel de dezvoltare acumulate pe termen lung. Şi totuşi, efectele politicilor de dezvoltare local-regională ar trebui să se vadă. Şi, din păcate, nu este cazul. De ce? Regionalizările sînt artificiale, instituţiile asociate lor lucrează prost sau corelările dintre diferite politici nu sînt asigurate la nivel de proiectare şi implementare? Discuţia publică merge mai mult pe latura contururilor regionale, cu afirmaţii de tipul: regiunile de dezvoltare „sînt artificiale, nu respectă graniţe istorice, tradiţii, identităţi“, „au fost proiectate la Bruxelles, nu aici, la noi, de către specialiştii noştri“; judeţele sînt şi ele tot „artificiale, au fost proiectate în perioada comunistă cu mărcile ei ştiute de voluntarism şi totalitarism“. Nu discută aproape nimeni despre sistemul instituţional asociat regiunilor de dezvoltare şi judeţelor. Lucrurile se întîmplă ca şi cum schimbările teritoriale dorite ar trebui să decurgă în principal din măiestria de a desena graniţe de judeţe şi regiuni de dezvoltare, iar tiparele de funcţionare a instituţiilor ar fi neesenţiale sau, oricum, secundare. 

Regiunile menite să gestioneze reducerea decalajelor de nivel de viaţă şi judeţele din perioada comunistă nu sînt unităţi teritoriale artificiale? 

În primul rînd, aş sublinia ideea că sistemul instituţional al dezvoltării regionale merită mai multă atenţie. Poţi modifica oricît conturul regiunilor, dar nu vei obţine efectele dorite decît dacă instituţiile care le sînt asociate au fost evaluate ştiinţific, independent şi, în consecinţă, îşi corectează funcţionarea în legătură cu performanţe şi rezultate. Revenind la întrebarea directă: cred că atribuirea caracterului natural sau artificial pentru regiuni de dezvoltare şi judeţe depinde de grila pe care o foloseşti în evaluare, de informaţiile factuale, valorile şi, eventual, interesele pe care le ai. Să exemplific. Judeţele sînt, în prezent, cea mai consistentă formă de regionalizare a României. Au o istorie lungă, marcată de modificări la diferitele reorganizări administrative (1864, 1926, 1968 etc.). Ultima redefinire a lor, din 1968, a adus un plus de artificialitate. În cei peste 40 de ani care au trecut însă, fenomenul care a avut loc a fost similar cu cel de creştere a ierbii, a gazonului, peste terenuri accidentate. Ceea ce era corectare cu conotaţie de artificialitate a fost acoperit între timp de patina unei vieţi sociale şi instituţionale care a generat noi realităţi de luat în seamă. În prezent, nu există în România unităţi regionale mai omogene, din punct de vedere sociocultural, decît judeţele. A renunţa la ele, din indiferent ce considerente, este echivalent cu a accepta că specificitatea socioculturală şi identităţile nu contează în dezvoltarea regională. 

Consideraţi deci că judeţele nu sînt atît de artificiale pe cît se spune. Dar regiunile de dezvoltare? 

Există suficientă evidenţă empirică pentru a argumenta că aceste regiuni nu sînt artificiale. Dimpotrivă, sînt mai omogene decît regiunile istorice şi, în plus, majoritatea dintre ele poartă din plin marca acestor regiuni. Din opt regiuni de dezvoltare, şapte sînt, în mod clar, purtătoare ale unor mărci identitare clare – regiunea Nord-Est reprezintă în bună măsură Moldova, regiunea Sud semnifică Muntenia, Sud-Est coincide cu Oltenia, regiunea Vest poartă mai ales marca Banatului, Centru este Transilvania centrală, regiunea de dezvoltare Nord-Vest încorporează mai ales judeţe din nordul Transilvaniei, iar Bucureşti-Ilfov este regiunea Capitalei. Numai regiunea Sud-Est nu are un corespondent specific într-o regiune istorică. Unde este, în acest context, „artificialitatea“? În faptul că regiunile de dezvoltare nu se suprapun exact pe cele istorice? Acesta este un punct de dezbatere. Personal, cred că pentru a juca efectiv rol de dezvoltare, regiunile trebuie să fie nu uni- ci multi-criteriale. Şansele de a mobiliza populaţia pentru eforturi comune, participative, de dezvoltare sînt cu atît mai mari cu cît teritoriul pe care aceasta îl ocupă este identificabil în mai mare măsură prin criterii cumulative, de nivel de dezvoltare economică, de calitate a vieţii, profil cultural şi social. În plus, astfel de regiuni, deşi relativ omogene, este bine să aibă şi potenţial de dinamică internă, dat de diversitatea culturală şi de complementaritate a profilelor de dezvoltare a subregiunilor componente. Nu ar fi nici o problemă să pui un contur pe cele mai sărace regiuni ale ţării. Dezavantajul rezidă în faptul că, pe o astfel de opţiune, poţi ajunge uşor la regiuni sărace în capital uman, cu potenţial redus de atragere a proiectelor şi fondurilor în diferitele competiţii pentru resurse şi, în timp, la fenomene de dependenţă a populaţiei locale de resurse alocate, nu cîştigate. 

Ar rezulta, din ceea ce spuneţi, că sînteţi pentru menţinerea regiunilor de dezvoltare în configuraţia actuală? 

Mai mult da, decît nu. De ce? Din simplul motiv că pînă acum nu a fost dovedită o deficienţă de funcţionare a acestor regiuni asociată cu conturul pe care îl au, independent de instituţiile asociate lor. Cel puţin în Uniunea Europeană, astfel de modificări ale limitelor regiunilor de dezvoltare se fac după studii atente de evaluare a funcţionării lor, a instituţiilor care le deservesc. În al doilea rînd, modificările de limite regionale se fac, de obicei, în conexiune, pentru diferite niveluri regionale şi de organizare administrativ-teritorială. Principiul este extrem de important, dat fiind faptul că dezvoltarea regională este o funcţiune care se realizează nu numai prin regiuni de dezvoltare, ci şi prin judeţe ca regiuni administrativ-sociale, prin asociaţii intercomunitare, grupuri de acţiune locală, poli de creştere etc. A acţiona pe principiul astăzi modific regiunile de dezvoltare şi cu judeţele sau unităţile microregionale mai vedem ce vom face duce la costuri sociale mari, care trebuie evitate. Desigur, regiunile de dezvoltare în configuraţia actuală nu sînt scutite de probleme. Ele funcţionează simultan şi ca regiuni statistice. Greu de susţinut, din acest punct de vedere, că, spre exemplu, o medie construită cu indicatori de dezvoltare economică sau socială pe regiunea Sud-Muntenia este la fel de semnificativă şi pentru nordul bogat şi pentru sudul sărac al acesteia. Există argumente pro şi contra configuraţiei actuale şi ele trebuie judecate atent. Oricum, decizii de acest gen este bine să fie luate procesual, cu implicarea tuturor actorilor relevanţi, prin dezbatere publică (experţi, instituţii centrale şi local-regionale, sector civic, politicieni etc.). O revedere a documentaţiei legate de modul în care s-a lucrat în 1996-1997 pentru Carta Verde a Dezvoltării Regionale ar putea fi utilă pentru orice întreprindere similară. Oricum, regiunile de dezvoltare, pentru a deveni mai eficiente, au nevoie de un statut administrativ specific. În plus, ar fi de menţionat şi faptul că interesul pentru aspectele regionale ale reorganizării administrative nu ar trebui să ducă la neglijarea interesului pentru unificarea comunelor, astfel încît potenţialul lor de dezvoltare să sporească. Comunele tot mai mici şi oraşele artificial înfiinţate nu reprezintă o premisă favorabilă dezvoltării. 

Unde vedeţi, în acest tablou, locul fenomenelor identitare? 

Mobilizarea proceselor de dezvoltare prin structuri cultural-regionale este o componentă importantă a procesului în discuţie. Spaţiul pe care îl am la dispoziţie nu îmi permite detalierea. Soluţia de principiu cred că este aceea a unei subsidiarităţi: diferitele funcţiuni ale dezvoltării trebuie să fie preluate la niveluri regionale diferite. Ideea că un singur tip de regiune îţi rezolvă toate problemele regionale este o utopie. Aspectele culturale şi cele legate de servicii de utilitate frecventă, spre exemplu, este normal să fie satisfăcute la niveluri cît mai apropiate de comunităţi şi microregiuni, eventual de formaţiuni de tipul judeţelor. Alte activităţi – precum cele legate de infrastructură sau educaţie şcolară – este firesc să fie concepute mai ales la nivel regional superior.  Dumitru Sandu este sociolog, profesor la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din Universitatea Bucureşti. Cursurile, cercetările şi publicaţiile sale din ultimul timp sînt axate în special pe tematicile referitoare la migraţie, dezvoltare comunitar-regională şi opinie publică.

a consemnat Iaromira POPOVICI

N. red.: Tema săptămînii este discutată în emisiunea "Punerea pe gînduri" la RFI România.