Cultura e capitală

Universitatea de Vest din Timișoara a găsit un inspirat joc de cuvinte, „Cultura e capitală“,  ca generic pentru diversele proiecte și programe culturale pe care le dezvoltă. Într-adevăr, la Timișoara, cultura este capitală și asta o dovedesc nu doar vitalitatea Universității de Vest, cît prezenta unor spații creative unice, ca Ambasada și Faber, existența unui proiect ca Typopassage, prezența activă în viața cetății a grupului de intelectuali care a generat „A treia Europă”, revista Orizont, bienala Art Encounters, Fundația Triade (proiectele Sorinei și ale lui Andrei Jecza), KunstHalle Bega, festivalurile Plai și Simultan sau cel de Literatură (FILTm), cele trei teatre și Opera Națională, Filarmonica și librăria „La două Bufnițe”, festivalul CEAU, Centrul Intercultural, grupul Aoleu, comunitatea de grafferi, muraliști și Street Art... și cîte altele.

Ei bine, toată această resursă vie ar fi trebuit să poată genera o Capitală Culturală Europeană extraordinară. Firește că nimic nu s-a consumat, deocamdată, dar premisele de azi nu sînt cele mai bune. Cu toate că ar fi convenabil să plasăm responsabilitatea pe umerii cuiva, realitatea e mai puțin unilaterală. În metafora budistă cu pietrele – în care înțeleptul ne sfătuiește să punem la început pietrele mari, și abia apoi pe cele mici, într-un vas, pentru ca baza să fie solidă și să constituie o ancoră perenă – găsim o bună exemplificare a ceea ce se petrece acum cu proiectul a cărui nouă șansă a fost oferită de nesperata sa amînare pentru 2023.

Fiindcă „pietrele mari” nu au fost puse primele. 

Imediat după anunțarea titlului, la sfîrșit de 2016, a fost numit un director artistic și Asociația și-a intrat în drepturi, cu director executiv și echipă afiliată. Lucrurile nu au mers, însă, bine cu alegerea acestui director artistic, care a pierdut, încet, dar sigur, legitimitate în ochii partenerilor locali, așa încît, pînă în 2018, organizația intră într-o majoră criză de încredere cu operatorii culturali importanți ai orașului. 

Ministerul nu intervine în nici un fel pentru a clarifica și reechilibra situația (între timp se schimbaseră deja trei miniștri), iar primarul de la acea vreme al Timișoarei continuă să crediteze, multă vreme încă, demersurile Asociației care coordonează programul, fără să asume activ și eficient fractura de încredere produsă și consecințele sale. 

Acela a fost momentul în care, concret, intervenția autorității publice, locale și centrale, ar fi fost salutară. Responsabilizarea instituțiilor care dețin resursele decizionale și financiare pentru Capitala Culturală Europeană a lipsit. Mai bine spus, ea s-a manifestat inerțial, cu toate că semnalele crizei erau publice și evidente.

De atunci încolo, s-a petrecut un fenomen perfect explicabil de supraviețuire forțată, insulară, a unei Asociații care își urmărea haotic și incoerent mandatul, cu o direcție executivă bine antrenată să redacteze rapoarte credibile în atenția Comisiei Europene, cosmetizînd foarte diplomatic o realitate de teren lipsită de conținut, cu o deraiere de la dosarul de candidatură și fără viziune unitară de program.

Apoi, în 2020, a venit pandemia și a fost ales un nou primar, tînăr, charismatic și cu declarații de bună intenție. Între timp, însă, cota încrederii în proiect pentru timișoreni era la zero, timpul rămas era foarte scurt și, nu în ultimul rînd, situația epidemiologică nu simplifica lucrurile.

Din acel moment, lucrurile au avut o evoluție paradoxală. Trebuie luate decizii, despre urgența cărora noul primar e conștient, dar pe care le amînă. Aduce un grup de expertiză (din care fac și eu parte) ale cărui capacități, sfaturi și idei le preia pe jumătate, dezordonat și fără gîndire sistemică. Fractura este de data aceasta în direcție inversă. Autoritatea locală e conștientă de urgență, dar îi lipsește curajul deciziei. La nivel central, secretarul de stat responsabil e activ, pragmatic și competent, dar nu e din același partid cu primarul, nici cu ministrul Culturii. În fine, președintele Consiliului Județean joacă un joc neclar și perdant pentru proiect, din motive pur politice.

Rezultatul este că, în iunie 2021, nici textul Ordonanței 51, nici cel al Ordonanței 42 (cea specifică pentru Capitala Culturală) nu sînt aduse la zi. Ambele ar trebui să clarifice rolurile instituțiilor, îmbunătățind legislația acordării finanțărilor pentru proiecte culturale. Promisiunea este că ele vor fi „tratate” în toamnă. Între timp, criza politică explodează și prioritățile sînt reorganizate.

În același spirit al lui langsam, aber sicher („încet, dar sigur”, echivalent cu deja celebrul „pas cu pas”), se înființează un Centru de proiecte care va prelua responsabilitatea programului Capitalei, dar a cărui echipă ar avea nevoie de timp să se rodeze, se constituie un curatorium artistic, prin concurs (ideea face parte, e drept, din propunerile grupului de experți, dar articularea ei era cu totul diferită). Curatoriumul, la rîndul său, are nevoie de timp ca să poată funcționa eficient și corelat. În plus, direcționarea resurselor este încă pe teren nesigur pînă cînd Ordonanța 42, actualizată, nu va fi efectivă.

În fine, la sfîrșit de 2021, directoarea Asociației își dă demisia – una pe care primarul o aștepta din aprilie anul trecut și care vine în momentul cel mai neprielnic. De altfel, aș remarca faptul că, pentru directorul executiv, e momentul ideal să plece, deoarece evită cu aceeași abilitate de care a dat dovadă de-a lungul celor cinci ani de la anunțarea titlului să poarte vreo răspundere. 

Pînă la urmă, un lucru rămîne, însă, cert: Capitala Culturală Europeană va avea loc, iar cei care îi vor da profil,  conținut și strălucire vor fi cei pe care i-am enumerat în primul paragraf al acestui articol. Ei sînt adevăratele „pietre mari”. Poate că, de fapt, asta și era ideea originară a lui Jack Lang și a Melinei Mercouri, autorii vizionari ai programului capitalelor europene. 

Fiindcă Europa culturală aparține și este generată de cei care o practică.

Corina Șuteu este expert în politici culturale și fost ministru al Culturii.

Foto: wikimedia commons