Cultura culturismului

În anul de grație 1990, semnatarul acestor rînduri ieșea triumfător din adolescență și din comunism avînd niște parametri fizici de invidiat. La o înălțime de un metru și optzeci de centimetri, trăgeam la cîntar 58 de kilograme, în ciuda tuturor eforturilor de îngrășare depuse atît de mine, cît și de familie. În fiecare trimestru aveam o perioadă de „practică tehnologică“, așa cred că se numea, în care abandonam orele propriu-zise pentru a ne transforma, temporar și imperfect, în sudori, lăcătuși mecanici, tîmplari sau… strungari, așa cum a fost cazul meu. Din cauza slăbiciunii mele, am fost pe punctul de a avea un groaznic accident de muncă. Salopetele albastre (adică haine de lucru, muncitorești, pentru cei mai tineri) pe care le purtam în mod obligatoriu fluturau, la propriu, pe mine și, oricît m-aș fi străduit, nu aveam ce să fac pentru a le umple cu materie grasă. La un moment dat, mandrina în mișcare a strungului la care lucram mi-a prins în mișcarea sa de rotație mîneca flotantă și apoi întreaga mînă, era să pierd mai multe degete etc. Vă scutesc de detalii. Prea mult e prea mult, mi-am spus, trebuie să fac ceva, mi-am spus. Iar ceva-ul mi-a dat un semn prin vocea unui coleg de clasă, care se lansase împreună cu părinții săi în producție de hrană sănătoasă, adică ambalau semințe și grăunțe de tot felul, un fel de precursori ad-hoc ai curentului bio-eco de astăzi. De ce nu te duci tu la culturism? Așa mi-a spus după accident colegul meu, care era foarte mîndru de micul colț de antrenament pe care și-l înjghebase acasă, din tot felul de bile și discuri recuperate din diverse surse. Atunci era ușor să fabrici o ganteră de zece kilograme. Te duceai la un sudor cu un „kil de vin“ de țară, un pachet de „Carpați“ și cam asta era tot. Tot el mi-a indicat o posibilă sală de antrenament; pe vremea aceea erau puține, foarte puține, greu de găsit și aveau o dimensiune oarecum subversivă, mai puțin decît karate-le sau yoga, dar totuși… Cuvîntul „culturism“ m-a speriat și m-a atras în același timp, domeniul în sine era o combinație de speranță cu monstruozitate, care nu prea lasă spațiu de manevră celui înghițit de el. Dar nu mai puteam da înapoi.

Prima mea sală de „culturism“ are o istorie după chipul și asemănarea nebunilor ani 1990, anii marelui Jaf Național, chiar dacă atunci nu-mi dădeam deloc seama de asta. Mai exact, era vorba de „sala de întreținere fizică“ a uneia din casele de protocol ale Partidului Comunist din capitala de județ în care mă aflam, destinată oaspeților de seamă aflați în trecere prin oraș. Unul dintre „băieții isteți“ ai locului, cu o remarcabilă rapiditate, o luase în custodie, fiind astfel părintele uneia dintre primele „săli private“. A trecut multă vreme de atunci, amintirile s au estompat. Îmi amintesc însă cu exactitate că pereții sălii erau acoperiți cu foarte răspînditele în epocă „lambriuri“ din lemn de brad, aparatele erau puține, sărăcăcioase, ca să nu spun de-a dreptul jalnice. Mai mult ca sigur erau made in Romania, fabricate cu multă mîndrie patriotică într una dintre întreprinderile orașului. O sală tristă, fără spirit, fără poftă de lucru.

Peste cîțiva ani, cînd m-am mutat în București, mi-am dat seama ce înseamnă cu adevărat „spiritul“ unei săli de forță. Eram încă în frumoșii ani 1990, pereții erau tapetați nu cu oglinzi, ca acum, ci cu afișe mari, colorate, cu numele mari ale domeniului: marele Frank Zane, și mai marele Ronnie Coleman (de profesie contabil practicant, să nu uit), uriașul ARNOLD. Toți ne priveau încordați și încrîncenați de pe pereți, pachete și pachețele de mușchi bine „definiți“. Sălile de atunci nu aveau prea multe mașini, cu scripeți, pîrghii și alte mecanisme fizice complicate. Se lucra mai mult cu gantere, bare și discuri, planuri înclinate etc. Cele mai multe erau realizate artizanale, se vedeau pe ele urmele aparatelor de sudură. După mai multe serii cu o pereche de gantere, palmele începeau să miroasă a fier, rugină și transpirație, un miros pe care nu-l voi uita niciodată. Frecventarea sălilor era esențialmente masculină, nu-mi amintesc să fi văzut vreo reprezentantă a sexului frumos practicînd acest sport (îi putem spune oare „sport“?) în acea perioadă de timp. Am scris puțin mai sus „spirit“, deoarece se lucra cu multă rîvnă, mult spor, îndîrjire chiar. Toți pacienții aveau în cap un singur lucru: să devină MARI, cît mai MARI cu putință. Industria (bio)chimică era foarte puțin sau deloc dezvoltată în aceea vreme. În plus, un salariu mediu era cam de circa 30 de dolari americani pe lună. Greu de crezut că studenții de atunci am fi avut bani pentru așa ceva. Sala de culturism e singurul loc în care transpirația este valorizată în societatea noastră aseptică. Se transpira mult atunci, se transpira cu folos.

A urmat o lungă perioadă în care am fost plecat în străinătate. Elveția, Franța, Canada. Impresiile mele din sălile de „cultură fizică“ pe care le-am frecventat sînt amestecate și imprecise acum, odată cu trecerea timpului. În Elveția, mișcarea, combaterea sedentarismului sînt puternic subvenționate de către firmele de asigurări de sănătate. Acolo există doar asigurări de sănătate private; dai un ban, dar știi că face, direct și cît se poate de simplu spus, poate din cauza aceasta au și cel mai performant, corect și fiabil sistem de sănătate din Europa. Iar aceste companii private de asigurări și-au dat seama de multă vreme, pe baza unor studii serioase, că un client care practică mișcarea înseamnă bani economisiți în pușculița globală a firmei. Spre deosebire de România, unde cultura fizică (în fericitul caz că ar exista această preocupare) se oprește undeva pe la treizeci și un pic de ani, atunci cînd responsabilitatea familiei și a job-ului se desfășoară în toata splendoarea sa, toată piramida vîrstelor era bine reprezentată, cu un vîrf în jurul a 45-50 de ani. Cît privește sălile în sine, acestea erau gîndite după chipul și asemănarea poporului helvet: fără aparate inutile, aerisite, luminoase și extrem de igienice, prea igienice. Pereții goi, albi, fără afișe sau publicitate, ca un templu calvinist. O completă lipsă de comunicare între practicanți, fiecare își făcea programul de antrenament în tăcere, pentru sine, uneori ca pe o obligație zilnică.

Din Franța, mai exact din sălile pariziene, nu am de povestit prea multe lucruri. Încep să-și facă apariția primele iPod-uri și mp3-playere, utilizatorii trăiesc în lumea lor, cu căștile pe urechi. Nu vorbesc între ei, ba mai mult, evită chiar să se și uite unii la alții, ca să nu fie acuzați de hărțuire. Faimosul joc al seducției franțuzești a rămas îngropat doar în filme și în paginile cărților. Mă opresc aici, știu că sînt nepermis de subiectiv. Si încă nu apăruse #metoo, acest mare semn de oboseală al civilizației noastre occidentale. Nu mai vorbim de „culturism“, ci mai degrabă de gimnastică de întreținere, aseptică, neimplicantă, soft. După cum se știe, mirosul, olfacția, este cel mai puternic vehicul al memoriei. Astfel îmi pot aduce aminte perfect cum miroseau sălile pariziene: a balsam de rufe folosit în exces și a produse de curățare a solului.

Situația se schimbă complet în Canada. Din cauza iernilor lungi și aspre, sportul era o necesitate majoră. Ori făceai sport, ori deveneai o legumă îndoielnică. Cu toate că sălile de sport ale universității se găseau în subteran (inclusiv un uriaș inel de alergare de dimensiuni olimpice), inun­date deci de lumină artificială și deficitare în oxigen, fauna utilizatorilor era veselă, cît se poate de multiculturală și de motivată. Taxele de intrare erau foarte mici, simbolice, totul fiind, iarăși, subvenționat de Universitate, pentru binele membrilor comunității, studenți și profesori, laolaltă. Canadienii puneau un mare accent nu doar pe exercițiile cu aparate, cu greutăți, ci și pe lucruri mai de finețe: nutriție, stretching, repaus după antrenament. Momente speciale trăiam atunci cînd în sală veneau să se antreneze membrii echipei locale de fotbal american, foarte bine cotată în clasamentul nord-american: pentru anumite exerciții la aparate, greutățile standard nu erau suficiente, așa că erau obligați să improvizeze pentru a suplimenta sarcina standard. Urcarea unui „coleg“ pe scripete era des întîlnită. Ca o mică paranteză, aș dori să vă mai spun că am făcut o căutare rapidă pe YouTube, pentru a revedea, în acest imens glob de cristal al memoriei globale, vechea mea sală canadiană. Totul s-a schimbat. Aparate noi, pardoseală multicoloră, lumini ergonomice, ventilatoare etc. Plus un detaliu important: se pare că sala nu mai e mixtă, ci este separată, femei/bărbați. Cu alte cuvinte, încă o victorie de etapă împotriva dominației masculine a lumii, exact acolo unde doare mai mult, în inima bicepșilor și tricepșilor.

Odată ce m-am întors în țara-mamă, România, pe la sfîrșitul anilor 2000, am învățat repede exercițiul diferenței. Nimeni nu mai folosea cuvîntul „culturism“. Sălile de „fit­ness“ nu erau deloc gratuite, ba din contra. De la prea mult sport colectiv, România a trecut complet la privatizarea acestuia și este evident că nu mă refer doar la sălile de cultură fizică. De la înot la patinaj, totul se plătește acum. Scump. Dar ceea ce mi-a displăcut cel mai mult a fost faptul că sălile nu erau desenate după cerințele utilizatorilor, ci după gusturile „patronilor“.Ca să înțelegeți mai bine ce vreau să spun, există o stranie asemănare între restaurantele românești și sălile de sport. Nu servim ce v-ați dori voi, ci ce vă impunem noi, cam asta ar fi logica. Aparate ori prea scumpe și inutile, ori uzate, la limita epuizării morale și fizice și, din această cauză, foarte periculoase. Spații fie înguste, supraaglomerate, improprii, fie uriașe și prost proporționate. Iar peste toate, indiferent de cotația și prețul lor, muzica, muzica omniprezentă, care bubuie din boxele ascunse în tavan, sub podea, în pereți. Mi s-a întîmplat să încetez să mai merg la săli care erau acceptabile din punct de vedere al dotării și al prețului din cauza volumului sonor care pulveriza orice. Chiar și aici, reapare vechea „dilemă“ dezbătută de atîtea ori în Dilema, revista: oare de unde vine problema muzicii în spațiul public din România, adevărată nevroză națională? Acum merg la o sală din cartierul Pantelimon. Nu-i mai spun în nici un fel. Sînt fericit, mi-am găsit liniștea, nu doar la figurat, ci și la propriu. Nu este o sală de „fitze“, ba din contra. Seamănă cu cele din anii 1990, se transpiră mult și se vorbește puțin. Parcă și privirile pierdute în smartphone și alte device-uri moderne sînt mai puține. Îmbătrînesc. Treizeci de ani mai tîrziu și cu treizeci și trei de kilograme în plus, pot spune că prin această „cultură a culturismului“ putem înțelege transformarea pe care am suferit-o cu toții. Nu doar cea corporală. 

Mirel Bănică este inginer electronist.