Cultura culturismului

Publicat în Dilema Veche nr. 781 din 7-13 februarie 2019
Cultura culturismului jpeg

În anul de grație 1990, semnatarul acestor rînduri ieșea triumfător din adolescență și din comunism avînd niște parametri fizici de invidiat. La o înălțime de un metru și optzeci de centimetri, trăgeam la cîntar 58 de kilograme, în ciuda tuturor eforturilor de îngrășare depuse atît de mine, cît și de familie. În fiecare trimestru aveam o perioadă de „practică tehnologică“, așa cred că se numea, în care abandonam orele propriu-zise pentru a ne transforma, temporar și imperfect, în sudori, lăcătuși mecanici, tîmplari sau… strungari, așa cum a fost cazul meu. Din cauza slăbiciunii mele, am fost pe punctul de a avea un groaznic accident de muncă. Salopetele albastre (adică haine de lucru, muncitorești, pentru cei mai tineri) pe care le purtam în mod obligatoriu fluturau, la propriu, pe mine și, oricît m-aș fi străduit, nu aveam ce să fac pentru a le umple cu materie grasă. La un moment dat, mandrina în mișcare a strungului la care lucram mi-a prins în mișcarea sa de rotație mîneca flotantă și apoi întreaga mînă, era să pierd mai multe degete etc. Vă scutesc de detalii. Prea mult e prea mult, mi-am spus, trebuie să fac ceva, mi-am spus. Iar ceva-ul mi-a dat un semn prin vocea unui coleg de clasă, care se lansase împreună cu părinții săi în producție de hrană sănătoasă, adică ambalau semințe și grăunțe de tot felul, un fel de precursori ad-hoc ai curentului bio-eco de astăzi. De ce nu te duci tu la culturism? Așa mi-a spus după accident colegul meu, care era foarte mîndru de micul colț de antrenament pe care și-l înjghebase acasă, din tot felul de bile și discuri recuperate din diverse surse. Atunci era ușor să fabrici o ganteră de zece kilograme. Te duceai la un sudor cu un „kil de vin“ de țară, un pachet de „Carpați“ și cam asta era tot. Tot el mi-a indicat o posibilă sală de antrenament; pe vremea aceea erau puține, foarte puține, greu de găsit și aveau o dimensiune oarecum subversivă, mai puțin decît karate-le sau yoga, dar totuși… Cuvîntul „culturism“ m-a speriat și m-a atras în același timp, domeniul în sine era o combinație de speranță cu monstruozitate, care nu prea lasă spațiu de manevră celui înghițit de el. Dar nu mai puteam da înapoi.

Prima mea sală de „culturism“ are o istorie după chipul și asemănarea nebunilor ani 1990, anii marelui Jaf Național, chiar dacă atunci nu-mi dădeam deloc seama de asta. Mai exact, era vorba de „sala de întreținere fizică“ a uneia din casele de protocol ale Partidului Comunist din capitala de județ în care mă aflam, destinată oaspeților de seamă aflați în trecere prin oraș. Unul dintre „băieții isteți“ ai locului, cu o remarcabilă rapiditate, o luase în custodie, fiind astfel părintele uneia dintre primele „săli private“. A trecut multă vreme de atunci, amintirile s au estompat. Îmi amintesc însă cu exactitate că pereții sălii erau acoperiți cu foarte răspînditele în epocă „lambriuri“ din lemn de brad, aparatele erau puține, sărăcăcioase, ca să nu spun de-a dreptul jalnice. Mai mult ca sigur erau made in Romania, fabricate cu multă mîndrie patriotică într una dintre întreprinderile orașului. O sală tristă, fără spirit, fără poftă de lucru.

Peste cîțiva ani, cînd m-am mutat în București, mi-am dat seama ce înseamnă cu adevărat „spiritul“ unei săli de forță. Eram încă în frumoșii ani 1990, pereții erau tapetați nu cu oglinzi, ca acum, ci cu afișe mari, colorate, cu numele mari ale domeniului: marele Frank Zane, și mai marele Ronnie Coleman (de profesie contabil practicant, să nu uit), uriașul ARNOLD. Toți ne priveau încordați și încrîncenați de pe pereți, pachete și pachețele de mușchi bine „definiți“. Sălile de atunci nu aveau prea multe mașini, cu scripeți, pîrghii și alte mecanisme fizice complicate. Se lucra mai mult cu gantere, bare și discuri, planuri înclinate etc. Cele mai multe erau realizate artizanale, se vedeau pe ele urmele aparatelor de sudură. După mai multe serii cu o pereche de gantere, palmele începeau să miroasă a fier, rugină și transpirație, un miros pe care nu-l voi uita niciodată. Frecventarea sălilor era esențialmente masculină, nu-mi amintesc să fi văzut vreo reprezentantă a sexului frumos practicînd acest sport (îi putem spune oare „sport“?) în acea perioadă de timp. Am scris puțin mai sus „spirit“, deoarece se lucra cu multă rîvnă, mult spor, îndîrjire chiar. Toți pacienții aveau în cap un singur lucru: să devină MARI, cît mai MARI cu putință. Industria (bio)chimică era foarte puțin sau deloc dezvoltată în aceea vreme. În plus, un salariu mediu era cam de circa 30 de dolari americani pe lună. Greu de crezut că studenții de atunci am fi avut bani pentru așa ceva. Sala de culturism e singurul loc în care transpirația este valorizată în societatea noastră aseptică. Se transpira mult atunci, se transpira cu folos.

A urmat o lungă perioadă în care am fost plecat în străinătate. Elveția, Franța, Canada. Impresiile mele din sălile de „cultură fizică“ pe care le-am frecventat sînt amestecate și imprecise acum, odată cu trecerea timpului. În Elveția, mișcarea, combaterea sedentarismului sînt puternic subvenționate de către firmele de asigurări de sănătate. Acolo există doar asigurări de sănătate private; dai un ban, dar știi că face, direct și cît se poate de simplu spus, poate din cauza aceasta au și cel mai performant, corect și fiabil sistem de sănătate din Europa. Iar aceste companii private de asigurări și-au dat seama de multă vreme, pe baza unor studii serioase, că un client care practică mișcarea înseamnă bani economisiți în pușculița globală a firmei. Spre deosebire de România, unde cultura fizică (în fericitul caz că ar exista această preocupare) se oprește undeva pe la treizeci și un pic de ani, atunci cînd responsabilitatea familiei și a job-ului se desfășoară în toata splendoarea sa, toată piramida vîrstelor era bine reprezentată, cu un vîrf în jurul a 45-50 de ani. Cît privește sălile în sine, acestea erau gîndite după chipul și asemănarea poporului helvet: fără aparate inutile, aerisite, luminoase și extrem de igienice, prea igienice. Pereții goi, albi, fără afișe sau publicitate, ca un templu calvinist. O completă lipsă de comunicare între practicanți, fiecare își făcea programul de antrenament în tăcere, pentru sine, uneori ca pe o obligație zilnică.

Din Franța, mai exact din sălile pariziene, nu am de povestit prea multe lucruri. Încep să-și facă apariția primele iPod-uri și mp3-playere, utilizatorii trăiesc în lumea lor, cu căștile pe urechi. Nu vorbesc între ei, ba mai mult, evită chiar să se și uite unii la alții, ca să nu fie acuzați de hărțuire. Faimosul joc al seducției franțuzești a rămas îngropat doar în filme și în paginile cărților. Mă opresc aici, știu că sînt nepermis de subiectiv. Si încă nu apăruse #metoo, acest mare semn de oboseală al civilizației noastre occidentale. Nu mai vorbim de „culturism“, ci mai degrabă de gimnastică de întreținere, aseptică, neimplicantă, soft. După cum se știe, mirosul, olfacția, este cel mai puternic vehicul al memoriei. Astfel îmi pot aduce aminte perfect cum miroseau sălile pariziene: a balsam de rufe folosit în exces și a produse de curățare a solului.

Situația se schimbă complet în Canada. Din cauza iernilor lungi și aspre, sportul era o necesitate majoră. Ori făceai sport, ori deveneai o legumă îndoielnică. Cu toate că sălile de sport ale universității se găseau în subteran (inclusiv un uriaș inel de alergare de dimensiuni olimpice), inun­date deci de lumină artificială și deficitare în oxigen, fauna utilizatorilor era veselă, cît se poate de multiculturală și de motivată. Taxele de intrare erau foarte mici, simbolice, totul fiind, iarăși, subvenționat de Universitate, pentru binele membrilor comunității, studenți și profesori, laolaltă. Canadienii puneau un mare accent nu doar pe exercițiile cu aparate, cu greutăți, ci și pe lucruri mai de finețe: nutriție, stretching, repaus după antrenament. Momente speciale trăiam atunci cînd în sală veneau să se antreneze membrii echipei locale de fotbal american, foarte bine cotată în clasamentul nord-american: pentru anumite exerciții la aparate, greutățile standard nu erau suficiente, așa că erau obligați să improvizeze pentru a suplimenta sarcina standard. Urcarea unui „coleg“ pe scripete era des întîlnită. Ca o mică paranteză, aș dori să vă mai spun că am făcut o căutare rapidă pe YouTube, pentru a revedea, în acest imens glob de cristal al memoriei globale, vechea mea sală canadiană. Totul s-a schimbat. Aparate noi, pardoseală multicoloră, lumini ergonomice, ventilatoare etc. Plus un detaliu important: se pare că sala nu mai e mixtă, ci este separată, femei/bărbați. Cu alte cuvinte, încă o victorie de etapă împotriva dominației masculine a lumii, exact acolo unde doare mai mult, în inima bicepșilor și tricepșilor.

Odată ce m-am întors în țara-mamă, România, pe la sfîrșitul anilor 2000, am învățat repede exercițiul diferenței. Nimeni nu mai folosea cuvîntul „culturism“. Sălile de „fit­ness“ nu erau deloc gratuite, ba din contra. De la prea mult sport colectiv, România a trecut complet la privatizarea acestuia și este evident că nu mă refer doar la sălile de cultură fizică. De la înot la patinaj, totul se plătește acum. Scump. Dar ceea ce mi-a displăcut cel mai mult a fost faptul că sălile nu erau desenate după cerințele utilizatorilor, ci după gusturile „patronilor“.Ca să înțelegeți mai bine ce vreau să spun, există o stranie asemănare între restaurantele românești și sălile de sport. Nu servim ce v-ați dori voi, ci ce vă impunem noi, cam asta ar fi logica. Aparate ori prea scumpe și inutile, ori uzate, la limita epuizării morale și fizice și, din această cauză, foarte periculoase. Spații fie înguste, supraaglomerate, improprii, fie uriașe și prost proporționate. Iar peste toate, indiferent de cotația și prețul lor, muzica, muzica omniprezentă, care bubuie din boxele ascunse în tavan, sub podea, în pereți. Mi s-a întîmplat să încetez să mai merg la săli care erau acceptabile din punct de vedere al dotării și al prețului din cauza volumului sonor care pulveriza orice. Chiar și aici, reapare vechea „dilemă“ dezbătută de atîtea ori în Dilema, revista: oare de unde vine problema muzicii în spațiul public din România, adevărată nevroză națională? Acum merg la o sală din cartierul Pantelimon. Nu-i mai spun în nici un fel. Sînt fericit, mi-am găsit liniștea, nu doar la figurat, ci și la propriu. Nu este o sală de „fitze“, ba din contra. Seamănă cu cele din anii 1990, se transpiră mult și se vorbește puțin. Parcă și privirile pierdute în smartphone și alte device-uri moderne sînt mai puține. Îmbătrînesc. Treizeci de ani mai tîrziu și cu treizeci și trei de kilograme în plus, pot spune că prin această „cultură a culturismului“ putem înțelege transformarea pe care am suferit-o cu toții. Nu doar cea corporală. 

Mirel Bănică este inginer electronist.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Rezultatul protestelor împotriva turiștilor: stațiunile spaniole se golesc
Spaniolii furioși din cauza turismului în masă au primit exact ceea ce au cerut, deoarece Magaluf , unul dintre cele mai importante locuri de vacanță din Mallorca, este pe jumătate gol. De fapt, arată ca un oraş fantomă.
image
Alimentele pe care experții în siguranță alimentară nu le-ar mânca niciodată de la bufetul de mic dejun al unui hotel
Cu toţii suntem de acord că, în vacanţă, unul dintre avantajele de a sta la un hotel este bufetul de mic dejun inclus în pachetul achiziţionat. În acelaşi timp, ultimul lucru pe care ni-l dorim este să rămânem în cameră din cauza vreunei boli digestive.
image
Caravană electorală, atacată cu bâtele într-o comună din județul Buzău VIDEO
Lupta politică se duce și cu ciomagul, pe alocuri. O demonstrează filmarea realizată de membrii unei caravane electorale din comuna buzoiană Calvini, în care se vede cum sunt alergați și amenințați cu bâtele de un grup de săteni.

HIstoria.ro

image
Efectele surprinzătoare ale prezenței ofițerilor ruși în Bucureștiul anului 1877
În cadrul Războiului ruso-turc din 1877, după declararea de Război Imperiului Otoman, trupele ruse intră în România, în drum spre Turcia. Ca urmarea a acestui fapt, Bucureștii lui 1877 sînt luați cu asalt de ofiţerii ruși, gata să-și cheltuiască banii nebunește.
image
Cine au fost „indezirabilii”?
Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”.
image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.