Cultivarea minţii şi inventarea ştiinţei moderne

- povestea unui pariu cu rezultate neaşteptate - În 1683, un faimos pariu a avut rezultate neaşteptate. Edmund Halley, astronomul al cărui nume ne este astăzi familiar datorită unei comete de care a auzit toată lumea, a promis o considerabilă sumă de bani aceluia care va rezolva o problemă de matematică. Nu orice problemă de matematică, ci principala provocare în faţa celor care pretindeau că sînt partizani ai "ştiinţei noi". Formulată simplu, întrebarea lui Halley era: care este formula forţei de atracţie care ţine planetele sistemului solar pe orbite eliptice stabile? La 1683, orice om cultivat ştia că Soarele este în centrul unui univers ordonat, în care planetele se rotesc pe orbite, într-o mişcare descrisă elegant de legile lui Kepler. Ce le ţine însă acolo, cum anume funcţionează acest sistem al lumii şi care este mecanismul care stă la baza rotaţiei uniforme a cerului erau întrebări încă fără răspuns. Nici unul dintre cei care răspund la provocarea lui Halley nu este astronom. Nici măcar matematician. Unul dintre ei este faimosul arhitect Christopher Wren, cel care, la momentul pariului, reconstruise deja o bună parte din Londra distrusă de marele foc. Cel de-al doilea este Robert Hooke, responsabilul cu experimentele, al Societăţii Regale, un om dotat cu o capacitate extraordinară de a observa - şi uneori de a imita - natura. Nici Wren, nici Hooke şi nici măcar Halley nu erau savanţi propriu-zişi; pentru ei, ştiinţa era o preocupare secundară, o pasiune, o curiozitate. Întrebaţi, ar fi spus că sînt virtuosi; termenul generic preluat de membrii Societăţii Regale Britanice pentru a desemna getleman-ii cultivaţi, înzestraţi cu o curiozitate specială şi cu dorinţa de a cunoaşte natura. Îndeletnicirile lor, de la experimente de fizică sau chimie la colecţionarea de plante, animale sau creaturi monstruoase, primeau numele generic de filozofie naturală; în timp ce autorii articolelor, cărţilor sau descoperirilor - cîştigători sau pierzători de pariuri, precum cel amintit mai sus - se intitulau, simplu, filozofi. Făcînd asta, abuzau de un termen şi declarau război establishment-ului academic tradiţional: universităţile, bastioane ale filozofiei de şcoală (scolastice şi aristotelice), unde încă se învăţa că Pămîntul este în centrul universului, iar cerurile fluide sau solide se învîrt împrejurul lui, pentru a furniza lumină şi căldură. Nu erau, de altfel, primii: cu aproape 100 de ani înaintea lor, Giordano Bruno sau Galileo Galilei sau Johannes Kepler se intitulaseră şi ei filozofi, iar cei care au urmat, de la Francis Bacon la Descartes sau Gassendi, tot virtuosi aflaţi în luptă deschisă cu "establishment-ul", au păstrat denumirea şi au căutat să dea strălucire acestei "noi filozofii". Cei trei virtuosi care ţin pariul ştiu multă matematică şi suficientă astronomie şi cel puţin unul dintre ei bănuieşte care ar putea fi soluţia problemei. Însă nici unul nu ştie s-o rezolve. Halley însă nu se dă bătut, ci apelează la cineva care are deja un renume ca matematician, precum şi o nu foarte comodă faimă de minte originală şi oarecum eretică. Cineva care se găsea în interiorul "establishment-ului" şi preda geometrie şi optică la Universitatea din Cambridge: Isaac Newton. La 1683, nici Newton nu era considerat un savant; interesele lui multiple şi în mare parte obscure îmbrăţişau istoria bisericii, teologia scripturară, analiza matematică şi studiile asupra luminii. În restul timpului se ocupa cu alchimia; camerele lui de la Trinity College iau cel puţin o dată foc din cauza unor experimente alchimice care o iau razna. Povestea vizitei lui Halley la Cambridge este una dintre cele mai fascinante pagini din istoria ştiinţei şi are încă o serie de puncte obscure. Se pare că, auzind problema, Newton declară că răspunsul este foarte simplu: forţa care ţine planetele pe orbite este invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele. Şi se arată dispus să ofere o demonstraţie. Doar că, pe moment, n-o găseşte printre hîrtiile de pe masa lui de lucru, astfel încît îi promite lui Halley că o va trimite la Londra. Lucrul nu se întîmplă decît un an mai tîrziu, însă cînd se întîmplă, Halley primeşte nu o scrisoare, ci un tratat: Despre mişcare, un manuscris de peste 100 de pagini care conţine deja in nuce nucleul majorităţii demonstraţiilor faimoase care aveau să alcătuiască, patru ani mai tîrziu, cel mai spectaculos tratat de fizică scris vreodată, Principiile matematice ale filozofiei naturale. Deşi aruncă în aer fizica tradiţională şi constituie un fel de punct culminant al "revoluţiei ştiinţifice", Principiile matematice ale filozofiei naturale nu sînt, pentru Newton, decît o mică, şi nu foarte interesantă parte a unor cercetări care se întind de la astronomie la metafizică şi de la teologie la alchimie, trecînd prin analiza matematică, optică sau teoria materiei. Noi sîntem cei care, astăzi, vedem în tratatul publicat în 1687 începutul unei ere noi. Şi tot noi sîntem cei care vorbim despre Newton, savantul. Dacă am privi însă lucrurile din perspectiva pariului lui Halley, am vedea altceva: am vedea trei gentleman-i englezi pasionaţi de noile descoperiri, dornici de cunoaştere, informaţi asupra celor mai "la modă" direcţii de cercetare ale timpului lor, intrigaţi de ceea ce părea să fie "marea problemă nerezolvată a epocii", dornici să-şi petreacă timpul liber cu mari întrebări privitoare la constituţia universului. Newton personal avea probabil altă agendă: întrebările lui vizau natura necunoscută a divinităţii, piatra filozofală, măsurile Templului lui Solomon, modelul divin al unei lumi care poartă, şi ea, însemnele degetului lui Dumnezeu. Ce e şi mai interesant e însă continuarea poveştii: Principiile matematice ale filozofiei naturale apar în 1687 şi ar trebui să încheie povestea; în definitiv - după cum spun gurile rele ale epocii -, este o carte pe care numai autorul ei o poate înţelege. Însă nu se întîmplă aşa: matematicieni şi virtuosi se pun pe treabă, filozofi vechi şi noi se reped s-o citească. Încep polemicile. Teoria atracţiei universale îşi atrage partizani şi inamici înfocaţi. Pus în faţa unui adevărat război filozofic, Newton trebuie să-şi organizeze apărarea. Pe cine alege el ca să-l apere? Un faimos clasicist de la Cambridge, Richard Bentley, teolog şi profesor de greacă veche. Un teolog cu vederi discutabile asupra divinităţii, capelan regal şi politician abil, sortit unei lungi şi înfloritoare cariere sub două dinastii: Samuel Clarke. Bentely va conferenţia din amvon - la St. Martin in the Fields, biserica aflată azi în Trafalgar Square - susţinînd veridicitatea teoriei lui Newton, precum şi faptul că a fi newtonian este benefic pentru apărarea credinţei creştine zguduite de prea mult scepticism. Clarke se va angaja într-o furtunoasă corespondenţă cu filozoful cel mai cunoscut al momentului (şi el matematician, teolog, metafizician, preocupat de geologie, unificarea Bisericilor, sursa răului, construirea unei maşini de calcul sau găsirea unei întrebuinţări pentru caracterele limbii chineze): G.W. von Leibniz. Descoperirile ştiinţifice, matematica sau sistemul lumii nu sînt, în secolul al XVII-lea, apanajul unei categorii sociale, ci însemnele unei vocaţii sau îndeletniciri deschise oricărei minţi curioase. După formarea lor, "ştiinţele" reprezintă un rezervor de probleme, întrebări şi provocări care-i privesc pe toţi oamenii cultivaţi. Chiar sensul culturii nu este cel pe care-l întrebuinţăm noi astăzi, ci unul mult mai apropiat de original, de cultivarea minţii, îndatorirea morală de căpetenie a oricărei fiinţe raţionale. Ce sens mai are astăzi o asemenea definiţie? Ce sens mai are povestea în sine? Un simplu exerciţiu de imaginaţie. Pentru istoricul ştiinţei nu este o surpriză să găsească adesea originea surprinzătoare şi oarecum neaşteptată a marilor descoperiri în povestiri ca aceasta, povestiri care au o singură morală: mintea umană - genială sau obişnuită - este adesea cu adevărat creatoare atunci cînd uită de delimitările şi încorsetările doctrinare, disciplinare sau de limbaj, avîntîndu-se în afara cărărilor bătătorite şi deschizînd sau doar urmînd drumuri noi şi controversate. La 1683, ca şi astăzi, exista o foarte bine delimitată filozofie de şcoală, o "ştiinţă" (scientia) respectabilă, baricadată în interiorul universităţilor şi privind cu dispreţ mai întîi, şi cu disperare crescîndă mai apoi, găştile de filozofi diletanţi care pretindeau că pot merge mai departe decît Aristotel sau filozofii de şcoală sau că pot vedea lucruri pe care nu le-a văzut nimeni niciodată. Cel care cîştigă însă partida este un alt model cultural: oarecum atipic şi în mare parte pierdut în cei 400 de ani care au trecut de atunci. Modelul care are în centru omul cultivat, aflat într-o continuă formare de sine, mişcîndu-se cu înzestrare şi dedicaţie printre marile întrebări privitoare la natură, morală sau religie. Fără acest model - fără miile de oameni care l-au urmat, unii angajîndu-se în pariuri similare cu cel propus de Halley, alţii învăţînd matematică pentru a citi cărţile lui Newton, alţii citind sau discutînd în saloane faimoasele predici ale lui Bentley sau corespondenţa Leibniz-Clarke - inventarea ştiinţei moderne n-ar fi fost posibilă.