Cui folosește privatizarea războiului?
Ştiu că există aşteptarea ca tema principală a tuturor acestor conferinţe să fie legată de războiul care se desfăşoară în acest moment în Ucraina, însă tema pe care o propun eu se derulează pe o durată mai lungă. Este vorba de o reflecţie mai generală asupra unui fenomen vechi de mai multe decenii şi care, cred eu, este simptomatic pentru modul în care evoluează societăţile noastre și societatea globală. Este vorba de ceea ce eu am numit „privatizarea războiului”, adică de fenomenul emergenţei unor companii militare şi de securitate private, care preiau din ce în ce mai multe dintre sarcinile şi competenţele care, în mod tradiţional, aparţineau statelor.
Ceea ce se întîmplă astăzi în Ucraina, unde acţionează pe teren tot felul de entităţi private foarte greu de prins în cadre legale, este doar apogeul unui proces care a fost cumva întors în defavoarea celor care l-au iniţiat. Dar o altă parte a acestui argument este aceea că, de fapt, din acest război, ca din majoritatea războaielor pe care le-a cunoscut istoria omenirii, o anumită categorie de oameni profită, iar aceia care sînt forţaţi să meargă la război, uneori împotriva voinţei lor, cum vedem că se întîmplă astăzi în Rusia, sînt întotdeauna cei care au de pierdut.
Apariția unor firme militare private se suprapune întrucîtva cu un fenomen mai larg, care începe în anii ’70, în Europa, şi care constă într-o retragere din ce în ce mai accentuată a statului din diverse domenii. În Europa, de exemplu, după sfîrşitul celor 30 de ani glorioşi de creştere economică şi de „stat al bunăstării”, în care avem state care oferă securitate socială într-o măsură consistentă, vedem că domenii din ce în ce mai extinse încep să se privatizeze. Statele renunţă în favoarea pieţei la tot mai multe dintre prerogativele lor pînă cînd, în anii ’90, renunță la prerogative care erau considerate ca făcînd parte chiar din nucleul dur al statului minimal, nucleul suveranității statelor, şi anume apărarea şi poliţia.
După cum ştim cu toţii, dreptul internaţional interzice mercenariatul. Există o convenţie împotriva mercenariatului semnată în anul 1989, însă, după anul 1990 se conturează o distincţie din ce în ce mai clară între mercenari, care sînt ilegali din punctul de vedere al dreptului internaţional, şi companii militare private, care sînt legale. Apare așadar un tip de mercenariat îmbrăcat într-o formă instituţională, care devine legală şi începe încet-încet un proces de legitimare a recursului la companiile militare private. Sigur că guvernele sînt principalii angajatori ai acestor companii. Este foarte convenabil pentru guverne să lucreze cu companii militare private, din mai multe motive. În primul rînd, procesul este mai puţin transparent. Dacă orice cheltuieli militare şi orice demersuri care se fac prin intermediul armatelor naţionale trebuie, în general, să treacă prin parlamente şi să fie supuse scrutinului opiniei publice, contractele cu firmele militare private nu trebuie să suporte aceste cerinţe de transparenţă şi permit desfăşurarea unor operaţiuni secrete. În al doilea rînd, lucrul cu companii militare private nu implică costuri politice. Ne amintim cu toţii traumele pe care societatea americană, de exemplu, le-a suferit atunci cînd soldaţii americani au murit în Irak şi s-au întors acasă în sicrie învelite în drapele, ceea ce a provocat o mare emoţie în opinia publică americană. Or, în cazul contractanţilor privaţi, acest lucru nu se întîmplă –nu ştim cîte victime sînt şi, în general, nivelul de discreţie cu privire la aceste pierderi este mult mai mare, ceea ce duce la costuri politice mult mai mici pentru guverne. În al treilea rînd, firmele militare private operează într-o zonă de mare ambiguitate juridică, pentru că în cele mai multe cazuri ele își au sediul sau sînt înfiinţate într-un anumit stat, sînt contractate de alt stat pentru a desfăşura activităţi pe teritoriul unui al treilea stat şi, nu în cele din urmă, angajează personal din diferite alte state. Apare imediat o problemă de jurisdicţie: cînd angajaţii acestor firme comit violări masive ale drepturilor omului, care este legislaţia care li se aplică? Această chestiune a făcut obiectul unor negocieri internaţionale de lungă durată, nici în acest moment încheiate cu vreun acord de reglementare. De asemenea, atunci cînd operează în teatre de operaţiuni, forțelor militare ale unui stat li se aplică corpusuri juridice specifice care, însă, nu se aplică şi combatanţilor angajaţi ai acestor companii, aceștia avînd un statut ambiguu din moment ce nu sînt militari, dar nici cu adevărat civili. În fine, statele folosesc aceste companii militare private pentru că este mult mai ieftin nu doar în termeni simbolici, cum am spus, ci şi în termeni financiari.
Toate aceste motive, însă, nu pot să legitimeze în sine existenţa companiilor militare private. Sigur că statele s-au lăsat „vrăjite” de acest „cîntec de sirenă” al companiilor private care pot să rezolve tot felul de lucruri pe care ele, statele, le-ar rezolva mult mai greu, însă există argumente negative extrem de importante şi cred că ar fi mai degrabă în interesul statelor să pună frînă dezvoltării impetuoase a acestei industrii.
În primul rînd, este vorba de atrofierea statului. Sigur că există tendinţe ideologice atît la stînga, cît şi la dreapta, care spun să statul e excesiv, că trebuie să fie minimal și să se ocupe doar cu chestiunile esenţiale. Ei bine, apărarea şi poliţia sînt asemenea chestiuni esenţiale. Pe termen lung, folosirea companiilor militare private duce la diminuarea capacităţii statului de a face faţă diferitelor amenințări și, în acelaşi timp, crește ponderea acestor companii pe scena internaţională, ca actori privaţi, cu interese proprii. În timp ce logica în care funcţionează statul este aceea a binelui comun, a binelui public, pentru companiile private, de orice natură ar fi ele, logica în care acestea funcţionează este aceea a profitului. Or, în momentul în care aceste companii devin prea puternice, ele ar putea să concureze statele și fenomenul a fost destul de vizibil în anii ’90 în Africa, unde a existat o proliferare extraordinară a acestor companii.
Lipsa de reglementare a companiilor militare private face ca ele să nu poată fi trase la răspundere nici în ceea ce priveşte clienţii care le angajează – aceștia pot fi foarte bine dictatori, carteluri de droguri, grupuri de rebeli. Nu este reglementat nici modul în care aceste companii recrutează oameni pe teren pentru operaţiunile militare. În plus, astfel de companii au fost uneori angajate să răstoarne regimuri politice mai mult sau mai puţin legitime în anumite ţări africane – avem exemplul destul de cunoscut al loviturii de stat eșuate din 2004, din Guineea Ecuatorială.
Find vorba de o „industrie” netransparentă și ambiguă, sînt sigură că fenomenul are o anvergură foarte mare care nu este pe deplin cunoscută chiar dacă poate părea un fenomen marginal. De exemplu, în anul 2008, în teatrul de operaţiuni din Irak, proporţia era de un contractant civil, adică din companii militare private, pentru fiecare soldat prezent acolo. Şi proporţia creşte în cazul Afganistanului, unde avem 1,6 contractanţi civili per soldat. De asemenea, numărul acestor companii este foarte mare în diferite state, majoritatea sînt înregistrate în Statele Unite, în Marea Britanie şi în Africa de Sud. În Africa de Sud, de exemplu, în anul 2000 erau nu mai puţin de 2.700 de companii militare şi de securitate private. Aşadar, fenomenul are o anvergură foarte mare, iar în ziua de astăzi nu doar statele angajează companii militare private, ci şi foarte multe organizaţii internaţionale, inclusiv ONU și Uniunea Europeană.
Dar cine sînt cei care fondează şi conduc aceste companii? Una din cele mai faimoase companii militare private este Executive Outcomes. Este o companie fondată în anul 1993 de un individ pe nume Eeben Barlow. Născut în anul 1956 în Rhodesia de nord, Zambia de astăzi, Barlow a fost în South Africa Defence Force, adică armata apartheid-ului din Africa de Sud, mai precis într-o structură numită Biroul de Cooperare Civilă, care a apărut frecvent în raportul Comisiei pentru Adevăr şi Reconciliere din Africa de Sud pentru crimele comise de membrii săi. La sfîrşitul regimului, armata apartheid-ului s-a demantelat și ce s-a întîmplat cu toţi aceşti foşti soldaţi care, brusc, au rămas fără loc de muncă? Majoritatea au fost recrutaţi în astfel de companii militare private. De altfel, majoritatea angajaţilor acestor companii provin din rîndul foştilor soldaţi care au avut o activitate intensă în teatrele de război.
Executive Outcomes este dată de exemplu ca una din companiile militare care au contribuit într-o oarecare măsură la pacificarea Africii, pentru că firma a ajutat Guvernul din Sierra Leone în anii ’90 să învingă grupurile de rebeli care încercau să îl răstoarne. Însă, în ciuda succesului pe care l-au repurtat în Sierra Leone, Eeben Barlow şi compania sa au fost implicaţi în anumite întîmplări din Africa cu un grad de ambiguitate foarte mare. Menționez că Executive Outcomes a avut un contract de 1,8 milioane de dolari pe lună pe timpul operațiunii din Sierra Leone. Acest Eeben Barlow a fondat compania Executive Outcomes împreună cu un coleg pe nume Simon Mann, şi el un personaj interesant, implicat în anul 2004 în acea lovitură de stat din Guineea Ecuatorială despre care se spune că ar fi fost iniţiată şi susţinută de Mark Thatcher, fiul fostului premier britanic Margaret Thatcher. Interesant este că, după eșecul loviturii de stat, acest Simon Mann a fost condamnat în Zimbabwe la 34 de ani de închisoare, a petrecut cîţiva ani în detenție, după care a devenit consultantul preşedintelui din Guineea Ecuatorială, adică exact acela împotriva căruia desfășurase tentativa de lovitură de stat.
Toţi aceşti oameni, Eeben Barlow, Simon Mann, Tony Buckingham, care este şi el implicat în aceste companii, nu au doar acţiuni la companii militare şi de securitate private. Există o legătură foarte puternică între industria militară privată şi industria extractivă. Interesul principal în Africa în anii ’90 era legat de extracţia de diamante şi a altor resurse prețioase. Toate aceste personaje pot fi regăsite şi în acţionariatul unor firme de extracție de diamante sau de petrol şi, cum vom vedea, este cazul şi al companiilor militare mai recente, cum este, de exemplu, Wagner Group.
Dar, înainte de Wagner Group, voi vorbi puţin despre o altă companie foarte cunoscută, şi anume Blackwater. Fondatorul ei este Erik Prince, fratele doamnei Betsy DeVoss, care a fost secretar pentru Educaţie în administrația Trump. La fel ca Eeben Barlow, şi el a avut o carieră prolifică în diferite companii care s-au ocupat cu extracţia de resurse. Erik Prince a fost ofiţer de marină în trupele SEAL, a făcut parte dintr-un task-force al CIA care asasina suspecţii de terorism şi a fondat compania Blackwater în anul 1997. Firma Blackwater a avut o istorie destul de controversată în Irak. A fost principalul contractant în Irak şi a fost implicată în mai multe incidente. Cel mai faimos dintre acestea este incidentul din Piaţa Nisour, care a avut loc în anul 2007. Un convoi al companiei Blackwater care trecea prin această piaţă a deschis focul, omorînd 17 civili, dintre care trei copii. Incidentul a stîrnit multă revoltă în opinia publică nu doar în Irak, ci şi în SUA. Ca urmare, Erik Prince a fost nevoit să transforme compania Blackwater, care ulterior a purtat mai multe nume, şi s-o vîndă. Ulterior, Prince a fondat o companie militară pentru prinţul din Abu Dhabi. Ziarul Times din 7 iulie 2021 scrie că Erik Prince ar fi fost la un moment dat în Ucraina, încercînd să înfiinţeze o armată privată, ceea ce el a negat vehement.
Nu în ultimul rînd, o altă companie care devine din ce în ce mai cunoscută este compania Wagner Group. O companie despre care nu ştim sigur ce este, pentru că în Rusia companiile militare private sînt interzise. O ramură a Wagner Groupeste înregistrată în Argentina. În chestiunea companiilor militare private, Rusia a procedat la fel cum a procedat în foarte multe cazuri în care a preluat un tip de discurs occidental, întorcîndu-l în favoarea ei. Așa cum, de exemplu, în privința democraţiei, Rusia întotdeauna a spus: „Da, la noi există democraţie, dar democraţie suverană”, și în privința industriei militare private Rusia spune: „Noi nu avem industrie militară privată”, deși este foarte cunoscut faptul că majoritatea companiilor de stat din Rusia au, fiecare, armata ei privată. Deci situația companiilor militare private nu este codificată juridic, dar ele există, iar lipsa codificării este ceea ce face ca situaţia acestor companii să fie atît de problematică. Acolo unde companiile militare private sînt înregistrate legal, ele sînt supuse cît de cît unor reguli și există măcar o mică posibilitate ca ele sau măcar angajaţii lor să fie traşi la răspundere pentru eventuale violări masive ale drepturilor omului, deoarece acestea se întîmplă în mod regulat cînd aceste companii acționează. Însă, atunci cînd nici măcar nu recunoaştem că aceste companii există, detectarea și monitorizarea lor publică sînt mult mai dificile.
Evgheni Prigojin, supranumit „bucătarul lui Putin”, este un oligarh rus născut în anul 1961, care are o frumoasă carieră în hoţii. În anul 1979 a fost condamnat cu suspendare pentru furt, iar în anul 1981 a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru furt, fraudă şi crimă organizată. A stat la închisoare 9 ani, iar la eliberare, cînd URSS nu mai exista, a înfiinţat o reţea de hot-dog care a avut un succes fulminant. A deschis mai multe restaurante în Sankt Petersburg şi a devenit foarte faimos în această ramură de activitate. În anul 2001 i-a servit personal, în restaurantul lui de pe o barcă pe Neva, pe Putin şi pe Jacques Chirac, iar în 2002, și George Bush se pare că a făcut o vizită la restaurantul lui Prigojin.
În afară de grupul Wagner, despre care se ştie că este condus de acest Evgheni Prigojin, el mai deține o companie, numită Internet Research Agency, care este fabrica de troli a Guvernului rus care a interferat în alegerile din SUA, precum şi diverse alte companii de consulting.
Prigojin este pe lista de sancţiuni a SUA împotriva Rusiei încă din anul 2016, pentru faptele pe care Wagner Group le-a comis în Lugansk în anul 2014. De altfel, anul 2014 este anul în care apare pentru prima dată o referire în presă la Wagner Group, care ar fi comis crime de război în Doneţk şi Lugansk.
Totuși, nu Prigojin este figura cea mai vizibilă din Wagner Group. Maxima vizibilitate o are Dmitri Valerievici Utkin, veteran în războaiele din Cecenia, fost locotenent-colonel în GRU prin anul 2008, ulterior angajat al mai multor companii de securitate private, precum Moran Security Group, Slavonic Corps şi altele. El a fost pe teren în Siria, unde Wagner Group a desfășurat multe activităţi, unele dintre ele soldate cu dezastre. Ca, de pildă, cazul celor 600 de ruşi care au fost găsiţi morţi în Siria. Presa a investigat, doar că cei trei ziarişti care au plecat în Republica Centrafricană să documenteze cazul au murit în condiţii misterioase în junglă, iar un al patrulea ziarist care a scris despre asta s-a aruncat de la etaj, la Moscova.
Nu insist mai mult cu detalii de context. Ceea ce vreau să scot în evidenţă este că această proliferare a industriei militare private, deşi părea iniţial că aduce un plus de eficienţă pentru guvernele occidentale sau pentru guvernele bine intenţionate care încercau să păstreze controlul asupra unor grupuri de rebeli în Africa, de exemplu, a scăpat de sub control. Există la nivel internaţional anumite tentative de reglementare, însă reglementările de pînă acum țin mai degrabă de soft-law. Avem un document semnat în anul 2008, documentul „Montreux”, care este de fapt o listă de bune practici pe care statele ar trebui să le respecte atunci cînd lucrează cu companii militare private. Există, de asemenea, eforturi de guvernanţă internă, de coduri de conduită pe care companiile militare între ele s-au hotărît să le pună în aplicare, doar că această autoreglementare nu este întotdeauna cea mai eficientă și, de cele mai multe ori, ea serveşte doar să ascundă ceea ce aceste companii nu vor să lase să se vadă.
Precizez și că nu există absolut nici un caz în care o companie militară privată, ca persoană juridică, să fi fost trasă la răspundere pentru violări ale drepturilor omului. Au existat foarte puţine cazuri în care au fost intentate procese civile împotriva unor angajaţi ai acestor companii, cum a fost cazul de tortură de la închisoarea Abu Ghraib, dar faptele comise acolo de angajaţi ale companiilor Titan şi CACI International au rămas nepedepsite. Dimpotrivă, atunci cînd faptele de la Abu Ghraib au fost comise de militari americani, aceștia au fost inculpați şi au fost pedepsiţi pentru faptele lor. Nu și contractanţii privaţi, ceea ce în mod evident este o mare nedreptate.
Dar, dincolo de dreptate sau nedreptate, mi se pare că trebuie să privim cu foarte mare atenţie fenomenul privatizării războiului şi să ne întrebăm dacă nu cumva recursul la astfel de companii este în defavoarea statelor şi, de asemenea, să ne întrebăm ce se poate face pentru limitarea acestui fenomen.
(fragment din dezbaterea „Război și (mai puțină) pace la Shakespeare” care a avut loc în seara zilei de 6 octombrie în cadrul Conferințelor Dilema veche de la Iași)
Ruxandra Ivan este conferențiar universitar dr. la Facultatea de Studii Politice a Universității București, unde predă relații internaționale.
