Cu singurătatea pe sofa

De pe un site: "utilizatorul loneliness nu are nici o poză în galeria foto"; "utilizatorul loneliness nu are nici un prieten". Aşa intrăm în miezul problemei: folosindu-ne de ironia involuntară a template-urilor, precum şi de lipsa de iniţiativă a utilizatorului de a-şi updata profilul (utilizator care şi-a ales, bănuiesc, id-ul tocmai pentru că speră să-şi facă prieteni şi să devină vizibil). Nu pot decît să fiu de acord - loneliness inevitabil nu are prieteni şi poze în galeria foto. Dincolo de acest acord, mi-e greu să merg mai departe. Cum vedem noi, psihologii, singurătatea? Şi ce facem realmente să-i ajutăm pe cei singuri? Am la dispoziţie cîteva paragrafe ca să vă formulez un răspuns. Dar nu îmi va fi uşor, tocmai pentru că mă simt destul de singur în acest demers. Va să zică... de unde pornim spre singurătate? În primul rînd - nu vă faceţi multe speranţe! Pentru psihologi şi psihiatri, singurătatea nu pare să fie demnă de o atenţie specială. Ca potenţiali pacienţi pentru această condiţie, nu o să găsiţi referinţe numeroase în literatura de specialitate, nu o să vă puteţi lăfăi pe canapele sau prin cabinete la specialişti care o tratează. De cealaltă parte a baricadei, noi, profesioniştii care ar trebui să o abordăm, nu beneficiem de un intro specific în domeniu. Învăţăm să-i tratăm efectele (depresia, anxietatea), să-i dăm ocoluri dacă mai prindem un curs cu tente existenţialiste - mai degrabă la nivel de condiţie umană - sau să o înregistrăm sec într-o foaie de observaţie: pacientul M.C., 37 ani, trăieşte singur, contacte sociale puţine. În al doilea rînd - reveniţi-vă puţin! Inspiraţi şi expiraţi. Trebuie să existe o soluţie, dincolo de încurajările vecinilor sau ale vreunei mătuşi entuziaste, care îi spun solitarului "fă-ţi şi tu prieteni, ce naiba! Ieşi în oraş, du-te la un spectacol, la o petrecere", sfaturi care mai mult îl irită pe singuratic şi îi întăresc izolarea. Soluţii parţiale ni le oferim noi sau ni le oferă viaţa - căutăm alinarea sufletului în cuplu sau în familie, ne sunăm isteric prietenii să ne scoată în oraş, învăţăm un anumit tip de ataşament la propriul ego pentru a ne părea mai suportabili nouă înşine. Fără ajutorul psihologului sau al vreunei pastile prescrise de psihiatru. În al treilea rînd - faceţi-vă din nou griji! Singurătatea e o boală care ne poate lovi în orice moment şi pentru care puţini dintre noi sînt într-adevăr pregătiţi. Devălmăşia citadină, aglomerarea şi distanţele nu fac nimic altceva decît să ne creeze premise nefaste. Interfoanele, orarele supraîncărcate, deplasările, agendele nu sînt nimic altceva decît bariere pe care le ridicăm conştient sau inconştient în calea acelor tămăduitoare întîlniri ale celuilalt, care ne pot alina inflamarea. Cum circumscriem singurătatea? Dincolo de consideraţiile filozofice, pe care le-aş lăsa în seama altcuiva, care se simte mai bine să vorbească despre condiţia umană, o abordare pragmatică distinge mai multe tipuri de singurătate. Şi nu o să fac o referinţă de manual, pentru că tocmai vă spuneam că acesta îmi lipseşte... Avem, pe de o parte, solitudinea. Sau, cel puţin, îi putem spune aşa. Acel tip de singurătate autoasumată, în care persoana, de cele mai multe ori, îşi este suficientă sieşi. Sau îşi acceptă condiţia. Pe adevăraţii solitari, obişnuiţi cu rutina vieţii lor de zi cu zi, cu micile lor plăceri şi cu hobby-urile lor, îi întîlnim rar, nu îi auzim că se plîng şi îi simţim uşor fremătînd a întoarcere în hogeacul lor, de fiecare dată cînd se expun scrutinului celorlalţi. De ei, de autofili, nu ar trebui să ne ocupăm. Îşi sînt cantitate suficientă, au vocaţie de eremiţi sau de genii, de filatelişti sau de pescari şi optează să rămînă aşa. Dincolo de autofili sînt însă autofobii. Cei pentru care singurătatea este o povară tristă de care s-ar debarasa instant. Cei care se sperie de propria lor companie, care trăiesc cu panică sau cu pasivitate tristă momentele în care nu se au decît pe ei. Această autofobie, pe care o puteţi găsi listată alături de alte sute de fobii, este o posibilă ţintă de intervenţie pentru terapie. Terapie? Ce fel de terapie? Cum ne tratăm de singurătate şi de efectele ei? Această întrebare are un răspuns simplu şi o practică complicată. La nivel de răspuns, el stă pe buzele oricui - ne întîlnim cu ceilalţi şi/sau ne acceptăm pe noi. La nivel de practică însă... fie una, fie cealaltă, fie ambele soluţii sînt greu de pus pe rol. De fapt, singurătatea autofobă este o condiţie cu intrări şi ieşiri problematice. Unii dintre noi devin singuri pentru că le este frică de judecata sau de abuzul celor din jur. Astfel, anxietatea interpersonală este o intrare în singurătate. Alţii ajung singuri prin conjuncturi variate (moartea partenerului, mutarea într-un nou context, un job prea solicitant...), iar tristeţea pe care o trăiesc le previne ieşirea din singurătate. Aceste două categorii de potenţiali pacienţi se confruntă cu două probleme diferite - pe de o parte, unii nu au învăţat niciodată cum să-şi creeze o plasă de siguranţă împotriva singurătăţii, iar pe de altă parte, ceilalţi nu-şi mai găsesc energia sau motivaţia de a-şi activa resursele. Numitorul comun este cel al pasivităţii triste, care îi aduce şi pe unii, şi pe ceilalţi în situaţia de a nu mai încerca nimic care să-i scoată din această stare. Ce pot face însă eu pentru utilizatorul loneliness? Dacă vine la mine în cabinet, călcîndu-şi regulile pasivităţii lui triste şi mobilizîndu-se să vorbească despre problema lui, am posibilitatea să lucrez pe creşterea abilităţilor lui de contact sau pe creşterea potenţialului de autoacceptare. Sau pe amîndouă. După cum vă puteţi imagina însă, cabinetul de psihoterapie nu este (şi) o agenţie matrimonială sau un club social. Astfel, soluţiile pe care le pot identifica împreună cu un client nu sînt decît parţiale sau incomplete. Singurătatea cetăţeanului este însă, în principiu, şi un subiect de îngrijorare socială. Lupilor singuratici (şi trişti) ar trebui să li se ofere posibilitatea de a se reîntoarce în haită. Soluţiile, şi aici, sînt variate. Într-o cinică perspectivă, mall-urile reprezintă clinici de tratament al singurătăţii mai eficiente decît toate cabinetele de psihologie dintr-o arie urbană, la puterea n. Mai există însă şi alte forme de terapie socială care alătură oameni, nu neapărat cu o finalitate de consum. Iar numărul acestor oportunităţi (fie că sînt cluburi de aranjamente florale, de aikido, de tango sau măsuţe de şah dintr-un parc public) vorbeşte despre grija pe care o avem (sau nu) pentru solitari. Singura concluzie? Utilizatorul loneliness a mai petrecut o zi în faţa calculatorului, în prima parte la serviciu, în a doua parte, acasă. În continuare aşteaptă ca vreun prieten să-i trimită invitaţia de join. Dacă spre seară nu-i vine în minte vreo soluţie, îl invit să-şi părăsească aparent confortabilul fotoliu şi să facă ceva. Orice. Are în faţă un lung drum de parcurs, dar numai la început, singur.